Lupta împotriva religiei prin aşa numitul “ateism-ştiinţific” în regimul comunist

 Opoziția comunismului faţă de religie, este un fapt incontestabil, cu toate acestea în explicarea antagonismului dintre cele două concepte, întâlnim două dificultăți majore. Prima vine din aparenta asemănare dintre comunism și religie, în timp ce a doua ține mai mult de corectitudinea politică. Comunismul este cea mai sângeroasă ideologie cu care umanitatea s-a confruntat până în prezent, simpla precizare că a fost o ideologie ateistă, poate fi considerată ofensatoare de persoanele ne-religioase, acestea putând concluziona că se confruntă cu o afirmație calomnioasă menită să atace statutul lor. Datorită reacției pe care această precizare o poate creea, subiectele legate de gosateism, ateism-ştiinţific şi „propaganda ateistă” par a fi evitate de cercetători. Apariţia acestei lacune în istoria comunismului riscă să genereze formarea unor concepte eronate care să prezinte comunismul ca fiind o ideologie permisivă cu religia sau chiar o „religie în sine”.

 În ciuda aparentei asemănări dintre comunism şi religie, metodele asumate pentru stabilirea adevărului diferă foarte mult, în timp ce religia se bazează pe revelaţie, comunismul pretinde că are la bază „ştiinţa” de unde şi denumirile de „socialism-ştiinţific” şi de „ateism ştiinţific”. Comunismul pretinzând o fundamentare „ştiinţifică” în toate domeniile pe care le abordează; de la politic (sociologie, psihologie, politologie, filosofie), agricultură (lysenkoism/ Лысе́нковщина-Lysenkovshchina), natură (Lamarckism, Darwinism), la univers (astronomie) era singurul îndreptăţit a prezenta adevărul despre lumea reală. Prin urmare comunismul se afla în opoziţie cu „empiricul” şi „superstiţia” ce prezintă versiuni denaturate şi corupte despre lume. Comunismul preia aceste idei de la filosoful german Feuerbach¹ .

 Lenin amintea: „Baza filosofică a Marxismului, aşa cum au declarat în repetate rânduri Marx şi Engels, este materialismul dialectic, care a preluat în intregime tradiţiile istorice ale materialismului din secolul al XVII-lea din Franţa şi ale materialismului lui Feuerbach din Germania – materialismul categoric ateu, hotărât şi ostil oricărei religii”².

Ideologia Marxistă consideră că „ Religia este semnul creaturii oprimate, sentimentul unei lumi fără inimă şi sufletul condiţiilor fără suflet. Este opiul pentru popor. Eliminarea religiei ca fericire iluzorie a poporului este necesară pentru fericirea lor reală. „

 Lenin arată de ce religia este un duşman major pentru comunism, apreciind că religia este cea care i-a facut pe oameni (proletari) să tolereze opresiunile burghezo-moşierilor, aceştia sperând într-o viaţă de apoi în care li se va face dreptate şi, în care vor fi recompensaţi. Proletarii abandonând religia urmau să devină interesaţi de o viata prosperă aici pe pământ, renunţând la promisiunea unei vieţi de apoi (inexistente).

Deşi Lenin predica că, în ceea ce priveşte Statul, subiectul religiei nu trebuie să existe, iar cetăţenii trebuie lăsaţi liberi să aibă sau să nu aibă o religie, el era categoric în ceea ce priveste partidul comunist. Lenin decreta că: „Programul nostru în mod necesar trebuie să includă propagarea ateismului”³. Aceasta urmând a fi făcută inclusiv prin publicarea şi popularizarea de materiale filozofice pe această temă.

Lenin pornind de la scrierile lui Marx şi Engels arată de ce partidul comunist nu trebuie să se proclame pe faţă ateu⁴, şi de ce religia nu trebuie interzisă oficial, amintind că, Engels a explicat că o „declaraţie de razboi împotriva religiei [..] constituie cel mai bun mijloc de a trezi interesul pentru religie şi de a îngreuna reala disparţie a religiei”⁵ „Engels cerea partidului” amintea Lenin „să ştie să desfaşoare o activitate plină de răbdare în vederea organizării şi luminării proletariatului, ceea ce va avea ca rezultat dispariţia treptată a religiei.”⁶ Astfel, pe lângă luptă de clasă împotriva exploatării omului de către om, trebuia dusă în paralel şi o propagandă ateistă, de eliberare a muncitorilor şi ţăranilor de sub jugul misticismului.

Lenin considera religia ca fiind condiţionată istoric şi dezvoltă o atitudine ce a fost numită „teomachie” (lupta dinte zei). În Rusia se publică cărti cu teme ateiste, afişe anti-religioase, apare chiar în 1920 o Liga a ateilor militanţi (Союз воинствующих безбожников Soyuz voinstvuyushchikh bezbozhnikov)⁷ au loc conferinţe, brigăzi ateiste colindă ţara în lung şi în lat. Un aspect inedit îl constituie şi aşa zisele muzee ale ateismului în care se urmărea umilirea credincioşilor⁸. „Religia este opiu pentru popor – această maximă a lui Marx este piatra unghiulară a întregii concepţii marxiste în problema religiei”⁹. Lenin concluziona: „Aşadar jos cu religia, traiască ateismul, răspândirea concepţiilor ateiste este principala noastra sarcină”¹⁰.

 În ciuda avertismentelor clare emise de Marx şi Engels care au arătat ce „pericole” pot decurge din reprimarea violentă a religiei, ¹¹ Lenin şi mai târziu Stalin trec la acţiuni opresive vis-a-vis de religie (ucideri de preoţi şi credincioşi, distrugeri de biserici şi locaşuri de cult). Lenin a declanşat chiar cea mai violentă acţiune antireligioasă din istorie.

La sfârşitul anului 1947¹² mare parte din aceste acţiuni radicale încetează şi se revine în mare la acţiunea recomandată de Engels, „plină de răbdare în vederea organizării şi luminării proletariatului”.

 Anul 1947 corespunde cu instaurarea deplină a comunimului în România, exista numeroase mărtuii despre răspandirea de materiale ateiste şi brigăzi ateiste care colindau pe la sate, dar lucrurile nu au căpatat niciodată un caracter uniform, reclamată era „lipsa cadrelor”. O reprimare religioasă a existat şi în România că şi în alte ţări comuniste, dar propaganda ateistă a acelui ateism-ştiintific nu a căpătat o forma concretă decât foarte târziu.

 Prima încercare pe linia de educare ateist-științifică și de combatere a misticismului și obscurantismului din conștiința maselor prin propaganda ateistă s-a realizată prin intermediul „Societății pentru Răspândirea Științei și Culturii” (S.R.S.C.), înființată prin Decretul 652/1949 ca persoană juridică de utilitate publică ce era coordonată de către Secția Propagandă și Agitație a C.C. al P.M.R. (P.C.R.). Societatea a fost însă desfiinţată în 1962, fapt ce avea să fie considerat mai târziu ca "o influenţă negativă asupra activităţii educative în rândul adulţilor"¹³

O primă mărturie ne este dată de pastorul Richard Wurbrand în cartea să „Tortured for Christ”¹⁴ , Mărturia nu este datată dar, ţinând cont că acesta a fost arestat la 29 februarie 1948, apoi eliberat în 1956 apoi iar intemniţat în 1959, mărturia e cel mai probabil să se refere la perioada dinainte de 1948, sau cel târziu la cea din 1956-1959 (oricum înaintea reformei din 1968-1969). Richard Wurmbrand ne povesteşte că, comuniştii efectuau propaganda ateismului în această perioadă, în primul rând prin publicări de cărţi care ridiculizau Biblia, două carţi în special erau amintite, ele erau publicate intr-un număr impresionant: „Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi” E. Iaroslavschi şi „Biblia Hazlie”, Taxil. L. Conform mărturiei lui Wurmbrand aceste carţi au ajuns să fie folosite de creştinii care nu aveau Biblie, ca surse pentru citate biblice. Ne este relatat şi modul în care aveau loc manifestările de propagandă ateistă, astfel un profesor de comunism vorbea unui grup de persoane încercând să demonstreze falsitatea religiei. La o astfel de întâlnire un comunist a adus un recipient cu apă a adaugat un praf şi apa s-a facut roşie, a adăugat un alt praf şi apa a redevenit incoloră. Prin aceasta se dorea a se demonstra ca Iisus ar fi fost doar un magician. Comunistul este pus în cele din urmă în dificultate când este rugat din public, să bea conţinutul recipientului (vinul) care evident devenise toxic în urma reacţiilor chimice.¹⁵

 Cu toate acestea în afara publicării unui număr important de broşuri, cărţi şi alte publicaţii în perioada 1960-1968, propaganda ateistă nu a atins cotele celei din URSS, Polonia sau Albania.

Abia în anii 1968-1969 problema este luată în discuţie de secţia ”propagandă a CC al PCR” cu această ocazie se revizuieşte şi activitatea precedentă, în special materialele publicate de la 1960 pentru răspândirea conceptelor ateist-ştiinţifice.

În anul 1969 se aprecia că în ultimii trei ani au apărut în colecţia - Consiliului pentru răspândirea cunoştinţelor cultural-ştiinţifice - 152 de broşuri într-un tiraj de 3 milioane de exemplare¹⁶.

 Din anul 1969 ne-a parvenit un dosar „stenograme, note, informări, propuneri privind modul de educare ateist-ştiinţifică a maselor, ianuarie-decembrie 1969”¹⁷. Din documentele prezente amintesc raportul de 12 pagini din 11 .1 .1969 intitulat „Propuneri cu privire la educaţia ateist ştiinţifică a maselor” o broşură „Cu privire la activitatea de Educaţie Ateist-Ştiinţifică, Comitetul Central al Partidului Comunist Român” -secţia propagandă- Bucureşti 1969, o şedinţă din data de 31 ianuarie 1969 a unei secţii despre „propaganda ateistă” şi numeroase rapoarte despre „intensificarea activităţii de propagandă ateist-ştiinţifică”. Din materialul citat rezulta ca un „feedback” al propagandei anti-religioase în România, nu mai fusese realizat până la acea dată, iar propaganda în rândul maselor al ateismului nu ar fi avut până atunci un caracter organizat ci mai de grabă unul sporadic. Principalul considerent ce ar putea explica această situaţie ar fi fost existenţa unor priorităţi mai importante decât propaganda ateistă în rândul maselor: precum acţiunea de colectivizare sau cea de combatere a rezistenţei armate din munţi, sau chiar de epurare a elitelor ce aparţineau vechii orânduiri sociale. În 1965 Partidului Muncitoresc Român, a devenit Partidul Comunist Român, pe baza scrierilor lui Engels, Marx şi Lenin (abia în 1968 aveam o întreagă acţiune de reorganizare a statului). În acest sens găsesc importantă o precizare făcută de Lenin despre activitatea de propagandă ateistă: „Să presupunem mai departe că lupta economică din această localitate a dus la declararea unei greve. Un marxist este dator să pună pe primul plan reuşita mişcării greviste, este dator să reacţioneze cu hotărîre împotriva divizării muncitorilor în aceasta luptă, în atei şi creştini, să lupte cu hotărîre împotriva unei asemenea divizări. În asemenea condiţii, propaganda ateistă s-ar putea să fie inutilă şi dăunătoare, şi nu din punct de vedere al unor consecinţe filistine – pentru că ar putea să îndepărteze păturile înapoiate, să ducă la pierderea unui mandat în alegeri etc – ci din pnctul de vedere al programului real al luptei de clasă”¹⁸.

Rezultă că, propaganda ateistă ce copia modelul sovietic începe la noi prin 1960, cu analizarea eficienţei din 1969 când au fost făcute propuneri pentru introducerea propagandei ateiste în toate mediile, universitare, orăşeneşti, ţărăneşti, în presă la televiziune şi radio, şi evident în partidul comunist.

 În 1969 se constata o pretinsă slăbire în educaţia ştiinţifică a maselor paralel cu o aşa numită „intensificare (a) activităţii de propagandă” a cultelor religioase. Secţia de propagandă a CC al PCR propune conducerii partidului luarea unor măsuri concrete. Conducerea partidului fiindu-i trimisă o broşură intitulată „Cu privire la activitatea de Educaţie Ateist-Ştiinţifică,” ce se dorea un fel de „manual de propaganda ateistă”.¹⁹

Din dosarul citat aflăm că lucrurile au luat o anumită extindere şi la noi în jurul anului 1968 vis-a-vis de „răspîndirea cunoştiinţelor ştiintifice şi culturale în scopul combaterii misticismului şi a vederilor înapoiate”²⁰ La începutul anului 1969 deja se raportau pentru anul precedent 30.000 expuneri făcute de conferenţiarii comitetelor de artă şi cultură, pe tema educaţiei ateist-ştiinţifice, iar brigăzile ştiinţifice finalizaseră 5.000 de acţiuni.²¹

În principal această propagandă acţiona pe două căi, una „ştiinţifică” şi alta „ateistă”, mai precis o cale de prezentare a anumitor date ştiinţifice ce sugerau concluzii materialiste şi alta de combatere directă a religiei ca o invenţie retrogradă. Era vorba de cursuri, broşuri, cărţi, emisiuni de radio şi tv, care abordau teme precum: biologia, medicina, chimia, fizica, astronomia formulate în general într-un stil al opoziţiei ştiinţei cu religia. Pe de altă parte avem şi o propagandă ateistă, ce se folosea de aceleaşi mijloace, prin care se încerca demontarea religiei că fiind o serie de fabulaţii nerealiste şi care ar fi uşor de explicat prin studiul istoriei religiilor, al sociologiei şi filosofiei.

 Cele două căi sufereau de o gravă eroare deontologică : ştiinta trebuie să rămână neutră, nu expunem concepte ştiinţifice pentru a demonstra dacă anumite religii se înşeală sau nu, la fel cum nu trebuie făcut acelaşi lucru pentru a valida o anumită religie; la fel nu studiem istoria, antropologia, istoria religiilor sau sociologia cu scopul de a demonta o anumită religie.

 Comunismul era o ideologie fără religie, conform propriilor ideologii necesita ruperea omului de spiritualitate, una din metodele folosite a fost crearea struţo-cămilei „ateism-ştiinţific”. Combaterea religiei pentru comunism nu era o simplă opţiune, peste tot unde acesta a ajuns, el a încercat distrugerea religiei: Gosateismul-sovietic, Marea Revoluţie Chineză, Regimul Ateist din Albania ...etc.

Peste tot s-a observat că, combaterea represivă a religiei nu are rezultatele aşteptate, aşa s-a ajuns ca în toate ţările comuniste să se treacă la o combatere a religiei prin propagandă.

În România, după cum constata Tov. Tache Aurelian, propaganda se făcea la un nivel mult inferior faţă de U.R.S.S, unde la Universitata din Moscova exista o catedră de ateism-ştiinţific cu 8 conferenţiari şi doi profesori, se precizează că chiar şi în Ungaria lucrurile stau mai bine, unde exista o revista „Lumina” dedicată ateismului-ştiinţific şi o bibliotecă ateistă ce funcţiona în cadrul societăţii „Kosuth”.²² Problema ridicată constant era a lipsei cadrelor: „am tot căutat să fim 100, 200, 300, aşa cum cere ţara, cum cer judeţele, comunele şi n-am reuşit decât foarte puţin foarte parţial”. Tov P. Popescu-Neveanu membru al secţiei de propagandă se plângea: „trebuie să avem o bază pentru că nu se poate concepe să ne ducem noi la Oradea, de pildă. De ce să fie importaţi lectori de la Bucureşti ? Acolo trebuie să existe un sistem de lucru, acolo actionează 200 de popi, noi ce opunem ? [...] Pentru treaba asta, evident este nevoie ca să existe nişte oameni care numai la aceasta să se gândească. Măcar în fiecare loc câte unul care numai la aceasta să se gândească, care stă tot timpul să comploteze împotriva lui Dumnezeu în ţinutul în care să se afle el, care nu operează statistic; atâtea conferinţe, atâtea brigăzi, atâtea broşuri, ş.a.m.d, care cunoaşte situaţia din teren”

Acelaşi Tov P. Popescu-Neveanu arată calea care trebuia urmată cât şi năzuinţele secţiei de propagandă: „Facultatea de filosofie dă cadre de mare valoare. Ar trebui la un moment dat să se reţină 20 care să se specializeze pentru această activitate de care vorbim. Ne trebuie oameni în judeţe care să înceapă această acţiune cu conştiinţa că de acolo vor iesi la pensie, adică să se profileze ca atare. [...] Visul nostru este ca până la urmă fiecare comună să aiba un contra-paroh adică un tovarăş, nu un salariat ...”

Până la atingerea acestor ţeluri, secţia de propagandă amintea că în anul precedent publicase doar 32 de broşuri într-un tiraj de 529.200 exemplare cu carater „cultural-ştiinţific”. Ne este adusă la cunoştiinţa că publicaţiile „Ştiinţa şi Tehnică”, „Scânteia”, „Romania Liberă”, „Scânteia Tineretului”, au publicat şi ele articole de acest gen. Activitatea s-a realizat şi prin emisiuni de radio-difuziune ca „Forumul ştinţiific” „Ştiinta tehnica fanteziei” „Ştiinta explicată”(pt sate”), „Radio-Racheta” (pentru copii) şi Roza Vânturilor (pentru tineret) inclusiv prin emisiuni de televiziune ca „Teleenciclopedia”, „La porţile cunoaşterii”, „Alba-Mater” etc.²³ Cei care ne mai amintim aceste emisiuni de la sfârşitul anilor `80, cu siguranţă ne putem aminti că modul de prezentare era conceput în aşa fel încât să aibă un caracter subiectiv vis-a-vis de religie.

Caracterul anti-religios al campaniei menţionate trebuie subliniat spre nu a cădea în capcana concepută de conducerea partidului comunist, că totul era doar o acţiune de educare a maselor şi de contracarare a superstiţiilor. Pentru aceasta dăm citire sus-numitului raport:

„Pe lîngă unele cabinete de partid s-au constituit cercuri de ateism-ştiintific, iar Secţia de Propagandă a CC al P.C.R trimite periodic lectori pentru a face expuneri pe tema din acest domeniu. La instruirea locţiitorilor secretarilor comitetelor comunale de partid care a avut loc, în luna decembrie a.c, una din problemele asupra cărora s-a insistat a fost activitatea de educare ateistă a popoulaţiei. Cu prilejul unor manifestări cu caracter religios (hramuri, procesiuni, instalări ale unor prelaţi), organele de partid au luat măsuri speciale de contracarare, origanizând acţiuni cultural-artistice de amploare. Ca urmare a acestor acţiuni, la unele procesiuni religioase care atrăgeau înainte mii de participanţi ( la Suceava, Curtea de Argeş şi altele ) precum şi cu prilejul vizitei lui Marton Aron în unele judeţe şi orase ale Transilvaniei, numărul credincioşilor a fost mai redus”²⁴

Raportul, putem spune, trăgea şi un semnal de alarmă:

„Cu toate acestea, în munca de educaţie ateist-ştiinţifică a maselor se înregistrează serioase neajunsuri. Organele şi organizaţiile de partid, organizaţiile de masă, învăţământul şi instituţiile de cultură şi artă şi-au slăbit în ultima vreme preocupările în această direcţie de răspândire a cunoştiinţelor ştiinţifice pentru eliberarea oamenilor de sub influenţa misticismului”.²⁵ Aş sublinia această ultimă parte, interesul nu cădea pe ridicarea intelectuală a ţărănimii sau a muncitorilor ci prin manifestările numite „cultural-ştiinţifice” se urmărea cu precădere „eliberarea oamenilor de sub influenţa misticismului”. Erau semnalate şi fapte deosebit de grave ( din punct de vedere al ideologiei de partid) „s-a constatat că organizaţiile de partid privesc cu îngăduinţă participarea unor membri de partid, pioneri şi utecişti la manifestări religiose” sau „în unele localităţi, îndeosebi în judeţele din Transilvania, sunt cazuri când membri de partid fac parte din consiliile parohiale sau îndeplinesc funcţia de curator (adminstrator) la biserică.”²⁶ Lucrurile păreau a avea un caracter dezastruos „din analiza activităţii unui numar însemnat de cămine culturale, case de cultură şi cluburi ale sindicatelor rezultă că în alcătuirea programelor lor de activitate nu se are în vedere, ca o sarcină permanentă educarea ateistă a maselor”.²⁷

 Intelectuali, realizatori de filme, presa, sunt acuzaţi fie că „urmăresc mai ales realizarea planului” fie că „în articolele (lor) se face doar referiri indirecte la asemenea probleme şi nu se prezintă în mod deschis opoziţia dintre ideologia ştiinţifică, marxism-leninism şi cea idealistă-mistică”. Intelectualii sunt acuzaţi într-o formă voalată, de lipsă de implicare: „de altfel, chiar o serie de cadre didactice, mai ales din mediul rural participă la sărbători religioase”.²⁸

 Gravitatea faptelor trebuie arătată în adevarata lor lumină pentru a nu lasa urmă de îndoială cu privire la obiectivul de combatere a religiei al numitei campanii „ateist-ştiinţifice”.

 Astfel în cele ce urmează vom analiza propunerile secţiei de propagandă de redresare a programului ateist, de combatere a misticismului şi superstiţiilor, program care după cum s-a văzut mai sus mergea dezastruos.

Cea mai importantă măsură o consta, defalcarea activităţii de propagandă în 4 grupe de interes, acestea erau puse în subordinea unor instituţii, ministere, organizaţii, care trebuiau să urmărească o serie de indicaţii precise pentru îndeplinirea planului. Acestea erau:

1. Activitatea Cultural Educaţională a Maselor
2. Activitatea Cultural Educaţională ateist-ştiinţifică în şcoli şi învăţământul superior.
3. Cu privire la presa tiparită, radio şi televiziune.
4. Atribuţiile Organelor şi Organizaţiilor de partid.

1. Activitatea Cultural Educaţională a maselor. urma a fi făcută de către „Comitetul de stat

pentru cultură şi artă” alături de „Comitetul Central al uniunii Generale a sindicatelor”, „Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist” şi „Consiliul naţional al femeilor”. Aceste organizaţii trebuiau să ia măsuri „ca în toate aşezămintele culturale de la oraşe şi sate să fie organizate activităţi specifice pentru educaţia ateistă şi combaterea ideologiei mistice, religioase.”²⁹ Comitetele de stat pentru cultură şi artă, urmau să trimită propriile recomandări de teme şi planuri tematice. Întreaga activitate trebuia intensificată în „perioada de iarnă” când un număr mai mare de lectori urmau să fie trimişi de la oraşe la sate dar, şi la gurile de exploatare forestieră şi pe şantierele de construcţie. Se recomanda ca, în zilele de duminică dar şi cu prilejul diferitelor sărbători religioase să se organizeze paralel cu biserica manifestări cultural-educative şi sportive.³⁰

 Comitetele judeţene de partid trebuie să ia măsuri pentru reorganizarea brigăzilor stiinţifice, acestea urmând a fi folosite în munca de propagandă ateistă la sate, dar şi în alte locuri precum şcoli, facultăţi, şantiere, exploatări forestiere. În programul universităţilor populare şi muncitoreşti ale lectoratelor din inteprinderi, urmau a fi introduse cursuri despre educaţia materialist-ştiinţifică. Se recomanda extinderea cursurilor de ateism ştiinţific şi la universităţile populare. Se prevede chiar ţinerea de cursuri în limba naţionalităţilor conlocuitoare. Propaganda cultural-ştiinţifică îi viza şi pe miltari, atât ofiţeri cât şi simpli ostaşi, Ministerul Forţelor Armate, Ministerul Afacerilor Interne şi Consiliul Securităţii Statului urmând a se ocupa de acest lucru.

 De elaborarea şi editarea unor materiale precum, diapozitive, plicuri cu fotografii, expoziţii într-un tiraj corespunzător urma să se ocupe „Consiliul de Stat”. Temele recomandate erau „Cunoştiinţe despre univers”, „Originea vieţii”, „Fenomenele meteorologice”, „Originea şi evoluţia omului”, „Pamântul”.³¹ Se poate observa că aceste „teme” nu erau de un real folos să zicem sătenilor sau muncitorilor dintr-o zonă, cum ar fi fost „combaterea dăunătorilor” pentru agricultori, sau „norme de protecţie a muncii” pentru muncitori. Un muncitor „luminat” în privinţa originii vieţii pe pamânt nu devenea un muncitor mai eficient. Nu e greu să constatăm că aceste teme aveau însă legătură cu anumite credinţe sau ritualuri religioase. Studiul materialelor editate sub egida „ateist-ştiinţifică” ne dezvăluie tocmai acest aspect.

 Muzeele de Istorie şi ştiinţele naturii trebuiau să îşi pregătească activităţi ateist-ştinţiifice atât la sediu cât şi itinerante. Muzeelor li se cerea organizarea unor secţii de evoluţionism precum şi expoziţii volante pe această temă.³² Comitetele de stat pentru cultură şi artă urmau să ia măsuri pentru deschiderea unor planetarii în diverse zone ale ţării. Comitetul naţional de cinematografie trebuia să realizeze un plan cincinal ce avea ca obiectiv sporirea numărului filmelor de „ştiinţe popularizate” şi asigurarea difuzării acestora în cadrul aşezămintelor de cultură.

Pentru atragerea intelectualităţii, secţia propunea infiinţarea „Asociaţiei Pentru Răspândirea Ştiinţei şi Culturii” cu sediul în Bucuresti (A.R.S.C). ³³

2. Activitatea de educaţie ateist-ştiinţifică în scoli şi învatamantul superior, revenea în mare măsură „Ministerului Învăţământului” dar implica şi „Comitetul Central al UTC” şi „Consiliul Naţional al organizaţiei de pioneri”.³⁴

Educarea ateistă a tineretului era considerată foarte importantă în cadrul propagandei ateist-ştiinţifice. În cadrul discuţiilor avute în cadrul secţiei de propagandă Tov. Tache Aurelian povestea cu amărăciune „În legătură cu munca de educare ateist ştiinţifică a studenţilor, anul trecut exista un cerc pe Universitate, în cadrul învăţământului U.T.C, şi veneau studenţii cu grămada, să spun aşa. S-a desfiinţat acum 4-5 ani acest cerc ( sic – prob, 4-5 luni)” consecinţele lipsei unor asemenea organizaţii, se puteau simţi „eu am fost martorul unei scene care m-a uimit. Ştiţi că Politehnica a invitat în noaptea de 24 spre 25 decembrie 1968 corul universităţii pentru a cânta cântece de iarnă (?). Când am întrebat un student, când au fost invitaţi cei din cor să cânte, cântece de iarnă la Politehnică, în ce noapte, adică cu ce prilej, mi-a răspuns: cu prilejul sărbătorilor de iarnă, mai precis Crăciunul. Atunci s-au ridicat nişte colegi de-ai noştri şi au spus că e o datină populară. Ce vreau să spun ? Nu există, tovarăşi, o concepţie clară chiar în rândul cadrelor didactice despre ce înseamnă datină populară şi ce înseamnă influenţa mistică asupra datinilor populare. Nu înţeleg, nu pot să facă detaşarea necesară între ceea ce este folclor şi ceea ce este fenomen religios, sau nu vor. Faţă de studenţi, o asemenea poziţie a fost dăunătoare”³⁵. Pentru înţelegerea măsurilor ce erau propuse trebuie înţeles că, în contextul istoric şi ideologic pătrunderea religiei în mediul şcolar şi universitar era perceput ca un lucru total inacceptabil chiar ca un lucru forte grav. În broşura despre „activitatea de educaţie ateist ştiinţifică” se preciza: „Şcoala prin care trece întregul tineret, trebuie să joace un rol activ, eficient în formarea gândirii materialiste şi educarea ateistă a elevilor şi studenţilor”³⁶ În acest context pentru învăţământ se propunea:

„Ministerul Învăţămîntului va lua măsurile pentru sporirea rolului şi răspunderii şcolii, a cadrelor didactice în formarea concepţiei ştiinţifice despre lume şi societate a tineretului şcolar şi universitar. În învăţămîntul superior vor fi revăzute programele, manualele şi cursurile, urmărindu-se prezentarea tezelor fundamentale ale materialismui dialectic şi sporirea rolului educativ al învăţămîntului. Potrivit profilului fiecărei facultăţi se vor introduce cursuri sau cicluri de expuneri pe probleme de ateism ştiinţific.”³⁷

Se mai propunea organizarea de consfătuiri cu decanii şi şefii de catedre pentru îmbunătăţirea educaţiei ateist-ştiinţifice a studenţilor. De asemenea se indică ca: „În planurile de activitate ale Ateneelor studenteşti vor fi incluse teme şi acţiuni de educare ateist-ştiinţifică”. Următorul paragraf ne arată în mod clar că propaganda întreprinsă în rândul tinerilor urmărea mult mai mult decât combaterea „misticismului” şi a „superstiţiilor”: „Cadrele didactice vor acorda o atenţie sporită conţinutului ştiinţific al lecţiilor, creşterii eficienţei lor, urmărind sprijinirea elevilor şi studenţilor să ajungă la concluzii ateiste din conţinutul învăţământului. În aprecierea activităţii cadrelor didactice se va ţine seama şi de măsura în care elevii acestora au dobândit înţelegerea ştiinţifică asupra lumii şi nu mai iau parte la acţiuni cu caracter religios”. Indicaţii clare erau date şi pentru orele de dirigenţie unde „vor fi dezbătute teme cu caracter ateist-ştiinţific”. Materiale despre educaţia materialist ştiinţifică a elevilor urmând a fi publicate în revistele de profil „Revista de pedagogie” şi „Gazeta învăţământului”.

Părinţii nu erau nici ei scutiţi de propaganda ateist-ştiintifică „Conducerea şcolilor vor acorda o atenţie deosebită formelor de legătură dintre şcoală şi familie, organizând expuneri pe tema ateist-ştiinţifică în cadrul lectoratelor pentru părinţi, vizite la domiciliul elevilor şi discuţii cu acei părinţi care imprimă o educaţie religioasă copiior lor”.

În vederea desfăşurării propagandei ateist-ştiinţifice în şcoli, se vor urmări „îndeosebi sărbătorile religioase”. Inclusiv în activităţile extraşcolare se urmărea „sprijinirea educaţiei ateist-ştiinţifice”. „Ministerul Învăţămîntului” „Comitetul Central al U.T.C” şi „Consiliul Naţional al organizaţiei de pionieri” aveau obligaţia dotării şcolilor cu aparatură audio şi de proiecţie cât şi alte materiale „necesare pentru organizarea unor acţiuni itinerante care să poată sustrage pe elevi de la participarea la acţiuni religioase.”³⁸

3. Activitatea de educaţie ateist-ştiinţifică în presa tiparită, radio şi tv. De aceasta se ocupau mai multe instituţii şi organizaţii ce ţineau de presă, radio, televiziune.

Ziarele şi revistele trebuie să asigure spaţii pentru articole cu caracter explicativ vis-a-vis de fenomenele naturii, de asemenea trebuie arătată lupta dintre materialismul-dialectic şi „concepţiile idealiste, mistice” S-a propus chiar ca ziarele şi revistele de specialitate să abordeze şi probleme legate de esenţa socială a religiei, a moralei religioase sau atitudinea partidului şi statului în problema religiei. Revista „Ştiinţa şi Tehnica” urmînd a fi reprofilată spre a trata cu preponderenţă „probleme de popularizarea a ştiinţei şi tehnicii, de ateism-ştiinţific.” Presa studenţească, fiind citate publicaţiile „Amfiteatrul” şi „Viata studenţeasca” trebuiau să abordeze „permanent materiale de ateism-ştiinţific”.

Un subcapitol important al propagandei scrise o constituia redactarea unui număr important de lucrări cu caracter „ateist” şi de „combaterea misticismului”. Vom reveni asupra acestui aspect când vom enumera lucrările de „ateism-ştiinţific” editate pe parcursul anilor 1960-1968 ( cele apărute într-un tiraj nemulţumitor) şi cele preconizate să apară în 1969. Amintim doar câteva titluri: „Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi” E. Iaroslavschi 25,000 de exemplare, „Cum se nasc trăiesc şi mor zeii şi zeiţele” E. Iaroslavschi 55.000 de exemplare. Biblia Hazlie, Taxil. L 65.000 exemplare (editura Politică), Calăuza ateistului (reeditare) 20.000 exemplare (editura Politică), Educaţia ateistă în şcoală, N.V. Skvortov 10.000 exemplare (editura Didactica), Consecinţele influenţei religioase exercitate asupra copiilor, K I Beliaev, 15.000 editura Didactica), Originea Creştinismului, A. Tache 63000 exemplare editura ştiinţifică , Antiumanitarismul moralei religioase 61.000 exemplare editura ştiinţifică , A trait Hristos? K L Voropaeva 43.000 exemplare editura militară... etc. Referitor la lucrările publicate până la acea dată se prevedea ca: „Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă va asigura revizuirea planurilor editoriale pe 1969 şi a proiectelor de plan pe 1970, în vederea editării unui număr mai mare de lucrări de popularizare a ştiinţei şi combatere a misticismului, în tiraje sporite şi condiţii grafice superioare, dintre care majoritatea vor fi traduse şi în limbile maghiară şi germană. Vor fi reeditate într-un tiraj corespunzător unele lucrări de ateism ştiinţific (original şi traduceri) care s-au bucurat de succes şi se va asigura editarea unei lucrări cu caracter de îndrumar pentru activitatea de combatere a misticismului”.³⁹

 Se mai prevedea ca în cadrul unor emisiuni de la radio „Tribuna-Radio” să fie inclusă şi un ciclu de conferinţe pe tema „Ştiinţa şi religie faţă în faţă” sau sub titlul „Pagini din istoria ateismului” să fie difuzate comentariile unor filozofi eseişti, esteticieni, sociologi cu privire la acest subiect. Teatrul radiofonic trebuia să includă în program începând cu anul 1969 scenarii cu caracter ateist „Orologiul şi bufniţa” de Ion Băieşu, „Cosaru Ghinionist” de H.Nicolaide, „Puncte, puncte” de I.D. Şerban, Lucrarea „Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi” trebuia prezentată într-o suită de dramatizări. Inclusiv participanţilor la concursurile de creaţie radiofonică trebuia să li se sugereze abordarea unei tematici ateiste. Emisiunea „Atenţie părinţi” urma a prezenta modul oportun de educare „ştiinţifică în familie”. Emisiunea radiofonică „Antena tineretului” urma să prezinte ciclurile „Mit şi adevar” (educarea ateistă a tineretului) şi „e pur şi muove” (despre momente de seamă din istoria ateismului şi a luptei oamenilor de ştiinţă pentru progres). O noua emisiune de tineret „Radio-enciclopedia pentru tineri” urma să prezinte subiecte legate de „existenţa lumii materiale” şi „esenţa anti-ştiinţifică a religiei”.⁴⁰

 Televiziunea urma să joace şi ea un rol important în educaţia ateist ştiinţifică a maselor. În emisiunea „Invitaţie” la ora 20,00 urma să se introducă o rubrică permanentă de ateism urmând a se aborda teme precum: „A existat potopul?” „Adevărul despre legendele Biblice”, „Creatori de mituri în lumina ştiinţei”...etc. La rubrica „cronica ideilor” trebuiau abordate teme precum „Funcţionarea socială a religiei”, „Tradiţii ale filosofiei ateiste româneşti” sau „Materialismul dialectic şi cunoaşterea”. Iar la rubrica „Istoria civilizaţiilor” trebuiau discutate teme precum: „Originea miturilor şi a religiei”, „apariţia religiei” sau „jertfe pe altarul ştiinţei”.

 Celebra emisiune „Teleenciclopedia” era şi ea citată cu sarcina de „popularizare a cunoştiinţelor ştiinţifice”. Cei care ne amintim de această emisiune de dinainte de `90 cu siguranţă ne amintim şi că dincolo de caracterul informativ indiscutabil al emisiunii, exista şi o încărcătură ideologică.

 În cadrul emisiunilor pentru copii precum „La porţile cunoaşterii” sau „Studioul Pionierilor” se urmărea un program similar, de explicare sistematică a apariţiei şi dezvoltării vieţii pe pământ, a cauzelor ce determină fenomenele naturii sau a luptei oamenilor de ştiinţă pentru triumful raţiunii şi adevărului. În cadrul emisiunilor ClubXX, Liceeum sau Alma Mater se urmărea de asemenea „combaterea misticismului şi superstiţiilor în rândul tinerilor”. Raportul propunea în continuare în ceea ce priveste teatrul de televiziune îndeosebi în cadrul emisiunii „Studioul Mic” se vor solicita „lucrări care să satirizeze misticismul, concepţiile pseudo-ştiinţifice, idealismul şi se vor relua unele spectacole cu un bogat conţinut educativ-ateist”.

4. Sarciniile ce reveneau organelor şi organizaţiilor de partid. Aici nu trebuie uitat că Lenin decreta că problema religioasă nu poate râmane o chestiune personală în ceea ce priveşte partidul, şi că propaganda comunistă trebuie să includă obligatoriu şi propagarea ateismului.

Prin urmare raportul recomanda: „Organele şi organizaţiile de partid poartă răspunderea pentru organizarea întregii activităţi de formare a concepţiei materialiste despre lume în rândurile comuniştilor, a tuturor oamenilor muncii. La baza activităţii de propagandă ateistă va sta metoda de convingere a oamenilor asupra caracterului ştiinţific al concepţiilor partidului nostru despre viaţă şi societate şi al falsităţii concepţiilor mistico-religioase.” Comitetele judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale de partid trebuiau să revadă tematica învăţământului de partid pentru a introduce teme de ateism ştiinţific, urmând a se organiza şi conferinţe pe această temă, „se vor organiza discuţii individuale cu acei membri de partid care frecventează biserica şi fac parte din conducerea parohiilor, pentru lămurirea acestora asupra a ce există între ideologia partidului nostru şi ideologia practicată de religie”.

Secţia de propagandă a CC al PCR urma să îşi organizeze un corp de lectori specializaţi pe subiectul „ateismului-ştiinţific”, aceştia vor face expuneri în faţa activului de partid cât şi a cadrelor didactice. Corpuri similare trebuiau formate pe viitor şi de comitetele judeţene.

Departamentul Cultelor trebuia să îşi controleze mai atent împuterniciţii din judeţe în vederea respectării normelor legale privind funcţionarea cultelor. Trebuia avută în vedere şi modificrea unor prevederi „depăşite” din legea cultelor.

Deşi seria de rapoarte, informări şi studii din 1969 se încheia într-o notă „optimistă” „În cursul lunilor octombrie şi noiembrie a.c activişti ai secţiei propagandă au controlat într-un număr de judeţe modul în care organizaţiile de partid se ocupă de aplicarea măsurilor aprobate de Consiliul Executiv al C.C. Al P.C.R privind propaganda ştiinţifică şi combaterea misticismului din conştiinţa maselor în majoritatea judeţelor se constata din partea organelor de partid, a instituţiilor de cultură şi învăţământ o preocupare sporită pe acest tarâm”⁴¹ [...] schimbări majore nu au fost simţite în anii următori. Acest fapt nu se datoreaza organelor de partid, instituţiilor abilitate sau factorilor de decizie, ci practic ultimului eşalon din linia propagandei, profesorii, învăţătorii, educatorii, şefii de departamente. Aceşti ultimi membri ai lanţului propagandei erau primii care interacţionau cu „masele” şi care după cum se constatase şi înainte de 1968, nu erau interesaţi în această privinţă decât în îndeplinirea programului fără a se implica la propriu în propaganda ateista. Regimul din Romania a ramas unul ateu, în care întâlnim situaţii în care unii studenţi sunt exmatriculaţi pentru că au asistat la slujbe religioase, sau ofiţeri şi subofiţeri din cadrul armatei care îşi botezau copiii pe ascuns. Cu toate acestea trebuie precizat hotărât că, propaganda anti-religioasă în rândul maselor nu a atins nici un moment gradul de monstruozitate întâlnit în URSS unde de exemplu numeroase biserici au fost transformate în muzee ale ateismului.

 Singurul mod prin care mai putem evalua astăzi intenţia de ateizare a României este prin lista publicaţiilor apărute pe această tema în anii 1960-1968 şi cele ce urmau să apară în 1969,.

Partidul Comunist si "Ateismul-Stiintific" by Victor Dogaru

  /

"Calauza ateistului" conform introduceri se adresa "propagandiștilor" si "agitatorilor" care erau implicați in "combaterea rămășitelor religioase". 


 Tonul general al cărților prezinta ateismul dintr-o pozitie de autoritate, se insinua ca "știința" deja a stabilit modul cu "a apărut religia" si toate procesele psihice care il fac pe oameni sa creadă in supranatural.  
 
 Prin modul in care sunt expuse argumentele reiese ca perioada in discuție ar fi reprezentat apogeul științei si al tehnologiei iar aceasta știința se afla intr-o opoziție directa,  chiar intr-un razboi cu religia.
 
 Deși din documente reiese ca de propaganda se ocupa "partidul" de aplicarea ei se ocupau diverse instituti. In acest caz mai multe edituri care publicau in zeci de mii de cărți in folosul propagandei ateist-științifice. O energie semnificativa folosita in mod inutil, efectul propagandei a fost nesemnificativ.
---------------------------------------------------------------------------------------------------

1 Nicolai Berdiaev, Originile şi sensul comunismului rus pp 190-192

2 Lenin Opere volumul 15, editura de stat pentru literatura politică 1957 pag 392

3 Lenin Opere vol 10 editura de stat pentru literatura politică 1956 pag 69-74.

4 Lenin Opere vol 10 1956 pag 69-74.

5 Lenin Opere volumul 15 pag 393

6 Lenin Opere volumul 15 pag 394

7 https://en.wikipedia.org/wiki/League_of_Militant_Atheists

8 A se vedea studiul lui Crispin Paine "Militant Atheist Objects: Anti-Religion Museums în the Soviet Union" disponibil online http://www.presentpasts.info/articles/10.5334/pp.13/

9 Lenin Opere volumul 15 pag 393

10 ibidem

11 Lenin Opere volumul 15 pag 393

12 https://en.wikipedia.org/wiki/League_of_Militant_Atheists

13 S.A.N.I.C, C.C al PCR secţia propagandă şi agitaţie „stenograma, note, informări, propuneri privind activitatea de educare ateist-stiinţifică a maselor – ianuarie-decembrie 1969” [ în continuare „stenograma, note, informări, propuneri „] pag 62

14 Richard Wurmbrand în cartea sa „Tortured for Christ” editată de „The voice of Martyrs” publicată „Living Sacrifice Book Company” 1964

15 Ibidem 96

16 Cu privire la activitatea de Educaţie Ateist-Ştiinţifică, Comitetul Partidului Comunist Român -sectia propaganda- Bucuresti 1969 pag 4.

17 Dosarul se gaseste la arhivele nationale bucuresti sala Sanatescu CC al PCR sectia propoaganda şi agitatie

18 Lenin Opere volumul 15 pag 396

19 Cu privire la activitatea de Educatie Ateist-Stiintifica, Comitetul al Partidului Comunist Roman -sectia propaganda- Bucuresti 1969 pag 4.

20 S.A.N.I.C, C.C al PCR secta propaganda şi agitatie „stenograma, note, informari, propuneri privindactivitatea de educare ateist-stiintifica a maselor – ianuarie-decembrie 1969” [ în continuare „stenograma, note, informari, propuneri „] pag 2

21 ibidem

22 S.A.N.I.C, C.C al PCR secta propaganda şi agitatie „stenograma, note, informari, propuneri privindactivitatea de educare ateist-stiintifica a maselor – ianuarie-decembrie 1969” [ în continuare „stenograma, note, informari, propuneri „] pag 2

23 stenograma, note, informări, propuneri pag 2

24 idem pag 3

25 idem pag 3

26 idem pp 3-4

27 idem pag 4

28 idem pag 4

29 idem pag 6

30 idem pag 6

31 idem pag 6-7

32 idem pag 7

33 idem pag 7-8

34 idem pag 8-9

35 idem pag 27-28

36 idem pag 63

37 idem pag 8

38 idem pag 9

39 idem10

40 ibidem

41 stenograma, note, informări, propuneri pag 114

Grupul Etnic German la 70 de ani

- sine ira et studio- Partea 1/2

 Cu ceva timp în urmă am scris un articol despre Grupul Etnic German (G.E.G. - pe scurt), un subiect dificil şi controversat, puţin cunoscut chiar istoricilor de specialitate. Chiar de pe atunci, mi-am dorit să fac o continuare referitoare la ce s-a întâmplat după 1944, în care să clarific şi o serie de aspecte legate de constituirea G.E.G. 

 În primul meu articol ( vezi aici) am abordat deja o mare varietate de probleme legate de G.E.G, prin urmare la acea dată am considerat că nu era cazul să pun cititorul în faţa unui articol interminabil. Urma, dară, să fac o continuare în cadrul căreia să revin cu o serie de precizari şi să arăt ce s-a întâmplat mai departe. 

 Istoria Grupul Etnic German este un subiect care ne interesează prin impactul pe care l-a avut şi rolul pe

care l-a jucat în anii existenţei sale. Ne mai interesează şi prin efectele pe care încă le mai generează în prezent „Deutsche Volksgruppe”, cum era denumit Grupul Etnic German în germană. 

 Despre impactul pe care G.E.G l-a avut asupra ţării noastre, aş menţiona rolul important pe care l-a jucat minoritatea germană în relaţiile României cu cel de al III-lea Reich, inclusiv prin liderii săi, mai ales vizavi de rapturile teritoriale din 1940. Referitor la minoriatea germană din Europa, trebuie subliniat că Germania a ştiut să exploateze la maxim existenţa sa, atât spre a îşi extinde influenţa politică, cât şi pentru a îşi legitima expansiunea teritorială. În realizarea obiectivelor sale, Germania a ştiut să se folosească, pe post de pioni, de anumiţi lideri ai minorităţii germane din statele vizate, cum au fost, pentru România, cazurile Fritz Fabritius, Wolfram Brukner şi Andreas Smith, sau Sepp Janko în Iugoslavia. 

 În acest sens, M.A.E avertizează încă de la 1925 că Germania îşi organizează minoritatea din străinătate în vederea atingerii unor scopuri politice1, iar o notă M.A.E, din 1926, informa despre existenţa în Stuttgart a unui centru de spionaj numit “Deutsches Ausland Institut”, cu ramificaţii în toate ţările cu minoritate germană2. Din aceste rapoarte aflăm că statul german are “două arme efective prin care slăbeşte pe adversari” şi anume 1. “Înarmarea aproape a întregii populaţiuni grupată în Uniuni Militare” şi 2. “O serie de organizaţiuni ale Minorităţilor germane din toate statele străine în care trăiesc asemenea minoritaţi “ 

 În consecinţă, odată cu ascensiunea nazismului în Germania, ţara noastră, cu o minoritate germană de peste 745.000 de suflete (pe care Berlinul îi cosidera „Volksdeutsche”), intră în calculele naţional-socialismului. 

 Încă din 1935, comunitatea Germană din România ajunsese să fie împărţită între două facţiuni naţional-socialiste, aflate în luptă una cu cealaltă- “Comunitatea populara a germanilor din România” (Volksgemenischaft der Deutschen in Rumanien), condusă de Fritz Fabricius din Sibiu şi radicalul “Partid Popular German” sub conducerea lui Bonfert, de la Braşov, ce menţinea strânse legături cu reprezentanţii în România ai N.S.D.A.P.3

 Pe plan extern, în ciuda consolidării evidente a statului german, România rămâne fidelă orientărilor filo-franceze şi filo-engleze de după Marea Unire. Marile Puteri au încurajat acestă politică, oferind garanţii ţărilor din Est, inclusiv României. Astfel, la 13 aprilie 1939, avem declaraţia lui Arthur Neville Chamberlain făcută în Camera Comunelor, prin care se anunţă disponibilitatea guvernului Britanic de a interveni imediat în cazul unei agresiuni la adresa României sau Greciei, la care guvernul român sau grec vor decide să reziste cu toate forţele4. De asemenea, declaraţia lui Eduard Daladier din 13 aprilie 1939, oferea “asigurări speciale” din partea guvernului francez, României şi Greciei, împotriva oricărei acţiuni vizate să lezeze independenţa celor două state într-o aşa măsură încât acestea să iî reziste cu forţele lor armate5. 

 Propuneri în privinţa unei alianţe pro-germane au fost făcute de A.C. Cuza, în şedinţa Adunării Deputaţilor, din data de 2 mai 1934 ( “Cine ne satisface interesele noastre economice, în primul rând, şi interesele noastre de apărare, acela este aliatul nostru nu altul. Din acest punct de vedere, eu am credinţa că nu exista decât o singură ţară, care satisface interesele şi economice şi de apărare ale României, într-un conflict, care nu ştim ce poate fi şi când va putea isbucni. Această singură ţară e Germania.” )6 şi în şedinta din 14 decembrie 1934 (Concluzia mea este aceasta "o altă politică a apărării intereselor României eu nu văd decât într`o sinceră politică de unire şi alianta cu Germania" Pentru ce? Să vă spun. De Germania, mai întai ne leagă interesele noastre economice ca de nici o altă ţară din lume, de Germania ne leagă interesele noastre de apărare împotriva comunismului.”.)7 şi de Corneliu Zelea Codreanu în declaraţia din 30 noiembrie 1937, („Eu sunt pentru o politică externă a României alături de Roma şi Berlin, alături de statele Revoluţiilor Naţionale. În 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea alianţă cu Roma şi Berlin.“), propuneri ignorate de clasa politică românească. 

 În acest context extrem de tensionat, pe plan intern şi extern, în care statul roman părea a nu face nici o concesie de la politica anglo-franceză, un sas din România avea să facă o propunere extrem de şocantă. Respectiva propunere este capabilă să răstoarne mitul “fidelităţii absolute” a minorităţii germane faţă de statul român. 

 Numele său era Arthur Konrady şi la acea dată era preşedintele filialei din România a Partidului Muncitoresc Naţional-Socialist German („Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei”). O notă M.A.E. din luna februarie anul 1939 (a se reţine data) atrăgea atenţia că Arthur Konrady ar fi înaintat Ministerului Propagandei al Reichului o propunere ca Germania să susţină revendicările teritoriale ale ţărilor vecine României. Operaţiunea urma să poarte numele “Fruhlings Offensive” şi urmărea în principal atragerea vecinilor României de partea Reichului, dar şi slăbirea statului Român, principala putere regională rămasă fidela Frantei şi Angliei. 

“Din România, propunerile au fost formulate de Aerthur Konrady, preşedintele organizaţiei N.S.D.A.P din ţară, care într-un raport înaintat Ministerul Propagandei al Reichului, propune susţinerea pretenţiilor ucrainiene, maghiare şi bulgare faţă de România.
În raport se motivează această propunere astfel:
O Ucraină independentă, cuprinzând teritorii din Bucovina şi Basarabia, realizată cu sprijinul Germaniei , ar constitui un succes răsunător politic şi ar ataşa Reich-ului un stat vasal.
Sprijinind pretenţiile teritoriale al Ungariei faţă de România, s-ar mări ascendentul Germaniei şi s`ar deschide drum larg propagandei naţional-socialiste în Ungaria.
În fine, dând sprijin bulgarilor în privinţa retrocedării Cadrilaterului, acestia ar fi obligaţi la recunoaştiinţă şi Germania şi-ar putea asigura predominarea în Europa Balcanică.
Acest plan, denumit de Konradi “Fruhlings Offensive” - ofensiva de primăvară – se află în prezent în studiul oficialităţilor din Berlin”8

 La începutul anului 1939, alte surse îl prezintă pe Arthur Konrady ocupându-se de organizarea “Fruhlings Offensive” (ofensiva de primavară), care urmărea susţinerea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei, Bulgariei şi U.R.S.S, având ca scop de a face statul român mai maleabil în faţa pretenţiilor Germaniei şi de a obţine o “uşurare” a situaţiei “germanilor din România”9 Iar conform altor surse, etnicii germani din Transilvania cunoşteau clauzele protocolului adiţional secret dintre Germania şi U.R.S.S, la scurtă vreme după semnarea acestui pact.10

 După răpirea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, ca urmare a notelor ultimative ale guvernului sovietic din 26-27 iunie 1940, populaţia germană din aceste regiuni avea să fie mutată în Germania. Acest fapt convenea Berlinului, încadrându-se în politica să oficială “Heim ins Reich”11 (adică înapoi în Germania) politică ce dorea atragerea în Reich a unui număr cât mai mare de Volksdeutsche ( germani-etnici) care să poată fi colonizaţi în teritoriile recent cucerite. 

 România pierdea Basarabia şi Bucovina de Nord; Reich-ul, pe de altă parte, câştiga, pe lângă încrederea Rusiei şi un numar important de Volksdeutsche basarabeni şi bucovineni, muncitori şi obişnuiţi cu greul. 

 Fiind perfect constienţi de rolul pe care Reich-ul l-a jucat în fărâmiţarea României Mari, oficialii de la Berlin impuneau României, dar si Ungariei, odată cu semnarea Dictatului de la Viena, un protocol adiţional despre minoritatea germană. Respectivul protocol impunea celor două state să trateze în condiţii de egalitate etnicii germani. Faţă de Ungaria, etnicii germani aveau să se teamă de temuta “maghiarizare”12, iar faţă de România de o posibilă politică de represiune ca răspuns la implicarea Germaniei în fărâmiţarea României Mari. Astfel, România a fost obligată să recunoască şi existenţa Grupului Etnic German, fapt pe care statul român refuzase să îl facă până la acea dată. 

 În legătură cu anumite tendinţe autonomiste şi anti-statale ale G.E.G, ar fi indicat să începem chiar cu numele acestei organizaţii; “Grupul Etnic German” nu reprezintă un nume dat în general etniei germane. Denumirea de “Grup Etnic German” arăta că etnicii germani din România trebuiau trataţi nu doar ca un „grup” minoriar, ci ca o forţă politică „etnică” ce pretindea drepturi separate în viata sociala şi economică, atît în domeniul public, cât şi cel partcular.13 Se acredita ideea că pe lângă cetăţenii, majoritari şi minorităţi naţionale, mai exista şi un ”Grup Etnic” cu drepturi, dar şi cu propriile sale aspiraţii, nu neapărat aceleaşi cu ale majoritaţii.14 Acest “Grup Etnic” avea dreptul, conform articolului 5, al decretului 3.884/1940, ca pe lângă drapelul României, să arboreze pe sediile sale şi drapelul Germaniei, acesta fiind steagul roşu cu zvastică, care devenise în 1933 al doilea steag al Germaniei15, devenind din 1935 drapelul oficial al celui de al III-lea Reich16. Această chestiune nu poate să nu ne ducă cu gândul la problema “steagului secuiesc” de după 1990. Similitudinile nu se opresc aici; conform Ordinului nr 1.831 din 17 aprilie 1941 al Ministerului Afacerilor Interne, ordonanţele Direcţiei Administratiei de Stat, pentru zonele unde numărul populaţiei germane era semnificativ, ordonanţele emise în baza articolelor 16 si 63 din Legea Administratiei, trebuiau afişate bilingv.17

 Un alt fapt deosebit de grav şi care aducea atingere statalitaţii româneşti, era articolul 3 care preciza că reprezentantul “voinţei naţionale” a G.E.G era partidul Muncitoresc Naţional Socialist German, deşi până la acea dată, doar naţiunea română a avut în statul român dreptul la „reprezentanţă naţională”18. Aceeaşi tendinţă o are şi articolul 4 conform caruia G.E.G putea emite dispoziţii obigatorii pentru membrii săi, deşi era nevoie de aprobarea conducatorului statului, se naste întrebarea dacă nu cumva pentru minoritarii germani aparea şi un alt izvor de drept decat Statul Roman, drept ce putea fi exercitat doar prin actele autorităţii publice. Declararea G.E.G organizaţie de “drept public” transforma această organizaţie într-un fel de minister, care era, din câte s-a văzut, recunoscut ca singurul reprezentant al minoritaţii germane şi care avea dreptul de a emite un fel de “legi” cu caracter obligatoriu pentru etnia germană. 

 Anticipările Reich-ului par să fi fost corecte, atitudinea arogantă a unor membri ai minorităţii germane, venită pe fondul rapturilor teritoriale, generează o serie de incidente între populaţia română şi etnicii germani. Cel

mai grav astfel de incident a avut loc la Timişoara, cu ocazia vizitei Reichsleiter-ul N.S.K.K. A. Huhnlein. Cu acel prilej, tineretul german a defilat pe străzi îmbracat în costume naziste (pantaloni şi camaşi negre, ciorapi albi), ceea ce a revoltat populaţia românească din oraş, care s-a adunat în faţa Catedralei unde au cântat “Deşteaptă-te Române”, “Trăiască Regele” şi “Pe al nostru steag e scris Unire”. În momentul când adunarea germană l-a întâmpinat pe oaspetele A. Huhnlein cu urarea de “Heil Hitler” populaţia românească, în număr de 2000, a încercat să atace manifestarea germană ce numara circa 2500 de persoane. Jandarmeria a intervenit separând cele doua grupuri, după care populaţia românească a atacat consulatul Italian şi German din oraş. Etnicii germani s-au refugiat în liceul german Banaţie, care a fost deasemenea atacat cu pietre de către mulţimea furioasă. Din liceul Banaţie populaţia germană a răspuns cu focuri de arme fără a exista însa victime.19

 România culegea roadele politicilor Titulesciene şi ale construcţiilor fantasmagorice ale acestuia ( Mica Înţelegere, Înţelegerea Balcanică şi Liga Naţiunilor Unite) care îşi demonstrau pentru ultima dată inutilitatea. 

 În perioada ce avea să urmeze aderării României la Pactul Tripartit, relaţiile dintre România şi Germania aveau să se desfasoare cu aşa o demnitate şi o încăpăţanare din partea României, ce aveau să îl facă pe istoricul maghiar Gosztonyi Péter să afirme în lucrarea sa “Hitlers fremde Heere: das Schicksal der nichtdeutschen Armeen im Ostfeldzug” pubicată in 1976 urmatoarele: 

“Antonescu a ştiut să câştige încrederea conducatorului german încă de la prima întâlnire, ba chiar s-a impus într-o măsură oarecare. Datorită acestui fapt, românul a putut să-si spună deschis dorintele şi la alte întâlniri cu Hitler, să fie asezat la masă – şi spre uimirea generala a celor prezenti – să-şi impună unele din părerile sale. Relaţia Hitler-Antonescu era aceea dintre doi parteneri, generalul român n-a apărut niciodată în faţa lui Hitler ca unul care primeşte pur şi simplu ordine”20

 Principala divergenţă, însă, pare să fi fost aşa numitul “Grup Etnic German” (Deutsche Volksgruppe in Rumänien) şi cu ai săi Volksdeutsche. Antonescu îi percepea pe minoritarii germani ca fiind simpli cetăţeni români la fel de buni de trimis pe front ca oricare alt cetătean. Germania şi Heinrich Himmler în special, îi vedea pe acestia ca fiind Volksdeutsche adică etnici-germani foarte buni de înrolati în S.S. 

 O serie de precizări sunt absolut necesare în acest moment, pentru o bună întelegere a subiectului pus în discuţie. 

Grupul Etnic German nu a fost niciodată o denumire dată întregii minorităţi germane din România, deşi există în acest sens o confuzie regretabilă în care riscă să cadă chiar şi unii istorici. Sintagma “Grup Etnic German” nu era nimic altceva decât o adaptare a conceptului de Volksdeutsche, care prin formula “Grupul Etnic German” căpăta atribute politice. 

 Volksdeutsche ar fi fost un concept inventat de Hitler21 chiar dacă cuvântul în sine, nu era la

Grupul Etnic German - filiara Bucuresti

prima apariţie. Conform definiţiei naziste aceşti Volksdeutsche, erau indivizi “a căror limbă şi cultură aveau origini germanice, dar care nu deţineau cetăţenie germană”. Cuvântul Volksdeutsche avea şi conotaţii legate de sânge şi rasă greu de tradus în alte limbi.22

 Forma politică, economică şi culturală a acestor Volksdeutsche au fost “Grupurile Etnice Germane”; astfel de grupuri au fost înfiinţate şi în Ungaria23, Iugoslavia24, Croaţia25, sau în regiuni cu populaţie germană din Franţa (Alsacia), Polonia (Silezia), Cehoslovacia (Sudeţi). Aceste Grupuri Etnice Germane din Europa reprezentau in fond celebra coloana a V-a26 a armatei naziste27 si in nici un caz „Miscarea Legionara” cum gresit s-a afirmat in Romania in perioada comunista.

 În legatură cu relaţia etnicilor germani din România cu G.E.G-ul, trebuie avută în vedere alunecarea treptată a acestei minoritaţi către naţionalism-extrem şi fascism în perioada ce a urmat constituirii statelor-naţiune. 

 Minoritatea germană din România şi-a început alunecarea spre fascism odată cu apariţia “Mişcării de Auto-Ajutorare” în 1922. Mişcarea a fost înfiinţată de Fritz Fabritius (1883-1957) fost ofiţer al armatei austro-ungare, sub influenţa mişcărilor naţionaliste din Germania, dar şi a anumitor viziuni “apocaliptice”, ce circulau în cadrul minorităţii germane cu privire la viitorul minorităţilor în noile state-naţiune. Astfel se conturează această mişcare în cadrul careia sunt formulate primele idei despre “eugenie” şi “rasism”.28

 Orientarea politică a germanilor din România spre naţional-socialism şi-a făcut simţită prezenţa începand cu anul 1930 când în Jimbolia, judetul Timiş, a fost descoperită o primă organizaţie a şvabilor de aici ce adoptaseră ideologia Partidului Naţional al Muncitorilor Germani (N.S.D.A.P.)29. Iar doar doi ani mai târziu, în 1932, erau semnalate 14 asemenea organizaţii.30 Pe parcursul perioadei interbelice activitatea politică şi culturală a germanilor din România a fost destul de fragmentată, existând mai multe grupari ale saşilor din Ardeal, şvabilor din Banat, sau ale germanilor din Basarabia sau Bucovina. 

 În 1935, în interiorul comunităţii germane din Romania, apar două grupări rivale, naţional-socialiste, una considerată a aparţine “moderaţilor”, numită “Comunitatea Populară a Germanilor din România” (Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumanien) sub conducerea lui Fritz Fabritius din Sibiu şi alta “radicalul” Partid Popular German (Deutsche Volckspartei), sub conducerea lui Bonfert la Brasov31, ce se afla în strânsă legatura cu Konradi, conducatorul filialei din Romania a N.S.D.A.P. (National-Sozialistishe deutsche Arbeiterpartei).32 La 6 februarie 1938, guvernul Goga-Cuza recunoaşte Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumanien ca unic reprezentant al cetăţenilor de origine germană33. Lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată, odată cu desfiinţarea partidelor politice de catre Carol al-II-lea şi crearea Frontului Renaşterii Naţionale ( F.R.N ).34 A urmat aderarea cu peripeţii a germanilor la F.R.N (10 ianuarie 1939), cărora guvernul le aproba funcţionarea “unei reprezentamţe a intereselor generale culturale, sociale, economice ale Germanilor din România” ( Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumanien) în cadrul F.R.N., sub preşedinţia lui Fritz Fabritius.35 Aceasta organizaţie ce funcţiona sub umbrela F.R.N a înmănunchiat întreaga minoritate germană.

 Odată cu orientarea comunităţii germane spre naţional-socialism, vorbim şi de o migrare a bunurilor care aparţineau minoritătii germane. Argumentele “politicianiste” nu îşi pot avea locul în cercetarea istorică. Grupul Etnic German, constituie din pacate o pagina alba a istoriei noaste, ce aşteaptă, înca să fie scrisă. Acest fapt a deschis calea unor speculaţii precum cele lansate de candidatul la preşedintia României, Klaus Iohannis, din 2014. Astfel Iohannis, (candidatul A.C.L), în emisiunea “Butonul de Panica” dn 25 august 2014, ora 21.30, întrebat în legatura cu succesiunea Forumului Democrat al Germanilor din Romania (F.D.G.R). – G.E.G., a făcut mai multe afirmaţii false. Klaus Iohannis a început prin a prezenta G.E.G-ul ca fiind un “partid”, ceea ce este evident fals, iar acest “partid” l-a prezentat fiind format dintr-un grup “mic” şi nereprezentaiv de germani, evident un alt neadevăr. Grupul Etnic German a avut 508.304 de membri din 542.325 minoritari germani rămaşi în graniţele Romaniei după rapturile din 1940. Cei care se opuneau G.E.G reprezentau în general o elită formată din intelectuali, preoţi şi foşti politicieni democraţi, precum sasul Hans Otto Roth. Grupul Etnic German dispunea de un partid, Partidul National Socialist German dar fiecare din aceste doua organzatii aveau o structura proprie şi indeplineau obiective diferite.36 Referitor la bunurile G.E.G, domnul Iohannis a sugerat că Grupul Etnic German nu ar fi avut nici o proprietate, ci ar fi “naţionalizat” bunurile “comunitaţii germane”. Povestea “naţionalizării” este parţial veridică, în comunitatea germană existând diverse forme de asociere care au fost constrânse a “colabora” cu G.E.G-ul. Dar G.E.G-ul nu a deţinut niciodată la propriu bunurile acestora, respectivii având la vremea aceea de ales între a intra în coflict cu puternicul Volksgruppe sau a colabora cu acesta. Cu toate acestea, comunitatea germană nu a dus lipsă de persoane care s-au opus Volksgruppe-ului. Cel mai elocvent exemplu este cel al şvabilor proprietari de terenuri agricole din Banat, care s-au opus tendinţelor G.E.G-ului de-şi subordona agricultura germană din România. Conform unei note S.S.I. din 12 aprilie 1941, Hans Kaufmes, conducătorul desemnat din partea G.E.G pentru ţărănimea germană, cerea la acea dată ca toate cooperativele agricole germane să se afilieze regionalei „Banatia” din Timişoara sau centralei „Reffeisem” din Sibiu. La scurt timp dupa acest demers, 361 cooperative din 481 au aderat la „Uniunea Germanilor din Romania” ( respectiv la una din regionalele sale), iar 120 nu au făcut acest lucru, continuând să rămână în afara influenţei G.E.G., aceştia din urmă fiind în special şvabii bogaţi, ce erau grupaţi în jurul lui Kaspar Muth Riess, cunocut opozant al G.E.G.37 Într-un rezumat informativ din 11 august 1942 al S.S.I. se arata că în urma unei verificări s-a constatat că în judeţul Timis-Torontal, doar o mică parte din membrii G.E.G erau persoane înstărite ( e vorba de 5.400 de membri din 41.200). Svabii înstăriţi din Banat aveau a se teme de consecinţele sociale şi economice ale acaparării vieţii economice germane de către naţional-socialişti şi mai ales vizavi de măsurile pe care aceştia ar fi putut să le ia dupa război.38 Aici nu trebuie scăpat din vedere faptul că opoziţia a apărut în rândul svabilor bănăţeni, în timp ce întreaga conducere a G.E.G era formată din saşi ardeleni.39 Prin urmare în noiembrie 1941 un grup de şvabi înstăriţi, condusi de Kaspar Muth şi Peter Anton, au reuşit să organizeze o federaţie cooperatistă numită „Banater Agraria” şi să determine aproape toate cooperativele şvăbeşti din Banat să li se alăture. Acţiunea lui Kaspar Muth şi Peter Anton a fost susţinută şi de o serie de ziare germane care primeau subvenţii de la această federaţie ( este vorba de ziare ca: Sudostdeutsche Tageszeitung, Neuest Nachriche şi Extrapost). În cele din urmă, pentru a scăpa definitiv de presiunile G.E.G, conducerea federaţiei s-a constituit într-o societate pe acţiuni numită „Agricola”, aceasta fiind o inteprindere particulară ce putea scăpa de presiunile G.E.G exercitate asupra coorporaţilor germane.40

 Aceasta formă de rezistenţă economică a svabilor din Banat poate fi considerata cea mai puternică opozitie manifestată în cadrul comunităţii germane, faţă de influenta G.E.G, dar este şi în măsură a ne oferi un exemplu referitor la cum a fost posibilă o împotrivire faţă de “naţionalizările” încercate de G.E.G. 

 Marea majoritate a bunurilor comunităţii germane au ajuns în posesia G.E.G prin adeziunea masivă a tineretului, a categoriilor sărace şi de mijloc (muncitori, ţărani) şi a asociaţiilor acestora la naţional-socialism. Cu excepţia unei pături de intelectuali şi unor preoţi ardeleni şi a marilor proprietari de pământuri din Banat, marea majoritate a comunităţii germane s-a lăsat sedusă de ideile naţional-socialiste. Această orientare a minoritarilor germani spre naţional socialism s-a produs treptat pe parcursul anilor 1922-1939 şi 1939-1944, paralel cu reconsolidarea şi întărirea statului german. Astfel, treptat-treptat, comunitatea s-a împărţit în cele 2 grupări ( amândouă la fel de naţional-socialiste),“Comunitata Populară a Germanilor din România” (Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumanien) şi Partidul Popular German (Deutsche Volckspartei). După înfiinţarea F.R.N, comunitatea germana este acceptată în această formaţiune cu o singură reprezentantă “Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumanien”. Acest corp unitar va fi preluat de Andreas Smitch la constituirea Grupului Etnic German. 

 Au existat însă şi cazuri când societati germane au fost trecute în patrimoniu G.E.G prin votul adunării generale a membrilor săi; un astfel de caz ne este semnalat de organele politieneşti într-un raport (probabil la surt timp după 23 august) referitor activitatea G.E.G din 1944:

„O menţiune specială merită activitatea culturală a Grupului Etnic German din Capitală, care pentru 1944 s'a schiţat prin aceia că societatea corală "Liedertaff'ei" cu întreaga ei avere de peste 100 milioane lei a fost trecută prin votul adunării generale a membrilor săi, sub conducerea Grupului Etnic German din România.-
Activitatea culturală în 1944 era să fie sporită datorită faptului că s’a obţinut şi un împrumut de aproximativ 13 milioane lei dala Banca Chrisovelony şi era să fie modificată complect sala de spectacole şi restul imobilului societăţii "Lidertaffel".-”41

 În legătura cu succesiunea obţinută de F.D.G.R în instanţă, voi relata din nou pe scurt faptele care au dus la prima retrocedare a patrimoniului ce a aparţinut unei foste organizaţii naziste. 

 Astfel la 27 februarie 2007 Hans Klein (preot evanghelic şi consilier local în Sibiu), în calitatea de preşedinte al organizaţiei municipiului Sibiu a Forumului Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), a dat în judecată municipiul Sibiu, municipiu condus de primarul Klaus Iohannis (şeful dansului în F.D.G.R., - Iohannis la acea dată era preşedintele organizaţiei F.D.G.R la nivel naţional !!!-). Instanţa a admis cererea domnului Hans Klein, domnul Iohannis nu s-a prezentat la proces din partea primăriei, FDGR câştigând procesul fără probleme. Sentinţa civilă nr. 2790 din 28 mai 2007, la dosar nr. 1672/306/2007, nu a fost atacată de primarul municipiului Sibiu (Klaus Iohannis seful domnului Klein in F.D.G.R), sentinţa rămânând în acest fel definitivă. Prin această sentinţă definitivă, F.D.G.R., condus la acea data la nivel national de domnul Iohannis, devenea succesorul organizaţiei naziste Grupul Etnic German. 

 E bine de ştiut că minoritatea germană din România a fost extrem de divizată între diversele sale grupuri. În afară de grupri politice mai mult sau mai puţin radicale, mai exista şi o divizare cultural-religioasă. Astfel există o împărţire între saşi ardeleni protestanţi şi şvabi bănăţeni catolici cu numeroase categorii intermediare (svabi-transilvaneni, şasi-banaţeni, svabi-protestanţi din Banat sau Ardeal … etc ). Dificultatea atribuirii calităţii de “succesor” pentru bunurile întregii comunităţi germane unei singure asociaţii de saşi ardeleni devine cu atât mai grea. Evident apare întrebarea, chiar acceptând teoria “naţionalizării forţate” a bunurilor etniei de către G.E.G, cum a ajuns grupul de la Sibiu, urmaş al intelectualităţii germane protestante ardelene, să primească calitatea de “succesor în drepturi” şi al bunurilor aparţinând ţărănimii bănăţene catolice (adversari “de moarte”, de altă dată ai saşilor transilvaneni) !?

 În legătură cu desfinţarea G.E.G ar mai trebui amintit, în afară celor deja afirmate în articolul precedent că această desfiinţare a avut loc în timpul Guvernului Sănătescu (23 august - 3 noiembrie 1944) confiscările începând în timpul Guvernului Rădescu42 (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945). De reţinut că decretul a fost semnat de Regele Mihai I. Mai mult, acest decret a fost necesar ca urmare a angajamentelor luate de România faţa de Naţiunile Unite. Decretul avea, cum era şi firesc, o expunere de motive care a fost publicată în Monitorul Oficial împreună cu decretul. Din expunerea de motive reiese foarte clar că desfinţarea Grupului Etnic German a fost un act firesc în noul context internaţional în care România trecuse de partea Naţiunilor Unite şi avea năzuinţe democratice.

“Raportul d-lui Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi al d-lui ministru al agriculturii şi ad-interne al Departamentul Justiției către M.S. Regele.
Sire
Dictatul de la Viena din 30 August 1940 a impus recunoaşterea minorităţii germane din România ca “grup etnic”. În aplicarea acestei recunoaşteri, legea 830 din 21 Noembrie 1940 a creat minorităţii germane un regim de excepţie, potrivit căruia cetăţenii germani ai ţării, înmănunchiaţi în Grupul Etnic German, constituiau o corporaţie de drept public, pusă sub protecţia Germaniei, de care era direct şi în primul rând dependentă. El se bucura de numeroase privilegii.
 Spre a stabili suveranitatea statului Român şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi spre a executa art. 15 al convenţiei de armistiţiu, se impune abrogarea legii menţionate şi a consecinţelor aplicării ei. Singurul îndreptăţit a prelua bunurile şi drepturile corporaţiei desfiinţate este Statul Român.
Proiectul de lege alăturat propune abrogarea legii pentru constituirea Grupului Etnic German din România, trecerea în proprietatea Statului Român a bunurilor şi drepturilor acestuia şi ca măsură de evitare a fraudelor, lovirea de nulitate a înstrăinărilor şi renunţărilor făcute ulterior datei de 23 August 1944, la cererea Statului Român. Pentru administrarea şi lichidarea acestei succesiuni, proiectul prevede o comisiune compusă din trei persoane numite de Preşedinte Consiliului de Miniştri.
 Prin o lege ulterioară se vor prevedea desfiinţarea şi altor privilegii pentru membrii Grupului Etnic German, altele decât cele de ordin patrimonial care fac obiectul prezentei legi.
 Autorizaţi fiind de Consiliul de Miniştri, respectos supunem Maiestăţii voastre alăturatul proiect de decret-lege, privitor la abrogarea legii Nr 830 din 21 Noemvrie 1940 pentru constituirea Grupului Etnic German din România.
Suntem (cu) cel mai profund respect SIRE al Maiestătii Voastre, prea plecaţi şi prea supuşi servitori,
Preşedintele Consiliului de Ministri, General de Corp de Armată Constantin Sănătescu.
Ministrul justiției ad-interim. D.D. Neget 1944 Octombrie 7.”

 Bunurile numitului “Grup Etnic German” nu au fost confiscate “arbitrar” şi nici de către comunişti. Pentru preluarea bunurilor G.E.G a fost înfintată o comisie care a fost însărcinată cu identificarea şi confiscarea acestora. 

 Administrarea bunurilor G.E.G a fost dată în mod provizoriu în competenţa “Comisariatului pentru preluarea, conservarea, controlul, administrarea şi lichidarea unor întreprinderi şi bunuri” înfiinţat prin lege Nr. 615 din 3 decembrie 194443

 Ulterior este înfiinţat “Comisariatul pentru lichidarea şi administrarea bunurilor Grupului Etnic German”, comisariat care fusese stabilit prin legea pentru modificarea unor articole ale legiilor pentru administrarea ministerelor din 14 noembrie 1944, acesta funcţiona pe lângă Ministerul Economiei Nationale.44

 În fine la 29 decembrie 1944 este înaintat regelui proiectul final de decret, pentru creerea unui comisariat general, ce urma a administra, bunurile fostei organizaţii naziste. Proiectul este semnat de Ministrul Economiei Naţionale Aurel Leucuţia45, şi ministrul finanţelor Mihail Romniceanu46.

 La 3 Ianuarie 1945 Decretul-lege 2/1945 pentru înfiintarea “Comisariatului General pentru Administrarea şi Lichidarea bunurilor Grupului Etnic German” este pubicat in Monitorul Oficial.47 Acest comisariat va funcţiona în cadrul Ministerului Economiei Nationale şi era executorul drepturilor Statului Roman în privinta G.E.G.

 Atribuţiile Comisariatului General erau complexe, începând cu supravegherea activităţii organelor statului ce aveau rolul să ducă la îndeplinire efectele legii de desfinţare a G.E.G (identificare, confiscare, sigilare, preluare, conservare, administrare). Tot el dădea directive, îndruma şi controla activitatea administrativă şi economică a întreprinderilor şi bunurilor confiscate. El mai avea obligaţia să sprijine activitatea de producţie economică a intreprinderilor confiscate. 

 Acest ultim aspect nu este lipsit de importanţă, România avea de plătit o datorie uriaşă către U.R.S.S, şi prin urmare nu întâmplător legea 2 pe 1945 pentru administrarea patrimoniului G.E.G pune un deosebit accent pe partea contabilă şi pe exploatarea acestor bunuri. 

 Comisia Generală Pentru Lichidarea Grupului Etnic German, creeată la 2 Ianuarie 1945, avea sediul central în Bucureşti şi alte patru sedii în oraşele cu populaţie germană: Braşov, Sighişoara, Sibiu, Timişoara.

 Interesant de reţinut este că opozanţii Grupului Etnic German nu au fost vizaţi de confiscări, astfel pastorul Mockel din Brasov a fost printre singurii care au refuzat să preda bunurile parohiei sale către G.E.G în perioada 1942-1944 şi astfel după 1944, imobilele parohiei sale nu au fost confiscate ca aparţinând unei organizaţii fasciste.48

 Referitor la ipoteza “bunuri confiscate de comunişti” trebuie precizat că în acest caz este vorba de o confuzie regretabilă. Nu doar că bunurile respective nu au fost confiscate de comunişti dar au fost practic salvate de aceştia pentru a nu ajunge în mâna ruşilor. După 23 august 1944 trupele sovietice au trecut la sigilarea şi confiscarea bunurilor naziste, între acestea, ruşii au inclus şi “bunurile G.E.G” pe care aceştia le considerau a fi “bunuri inamice”. A fost nevoie de intervenţia energică a statului român pentru a demonstra că bunurile Grupului Etnic German nu erau, “bunuri inamice” ci bunuri “de drept public” care, deşi aparţinuseră unei organizaţii naziste, organizaţia în sine era de “drept public” nu privat, prin urmare ele aparţineau de drept statului român. Vorbim practic de “bunuri de drept public” gestionate de o organizaţie nazistă. Aceste bunuri au fost practic supuse unei duble confiscări: una ca fiind “bunuri ale unei organizaţii fasciste”, iar alta ca fiind bunurile unei organizaţii de “drept public” desfiinţată. 

Bunuri de drept public 

 Comunitatea germană, în negocierile purtate cu guvernul român legate de recunoaşterea Grupului Etnic German, a ţinut la recunoaşterea acestei organizaţii ca fiind de drept public.

După semnarea Dictatului de la Viena în care România a pierdut N-V Transilvaniei, dictat în care România a fost obligată să semneze şi un protocol adiţional prin care: “Guvernul Regal Român îşi ia angajamentul de a pune în toate privinţele în condţii de egalitate pe cei care aparţin Grupului Etnic German din România cu populaţia etnică românească şi de a dezvolta şi de aici înainte poziţiunea grupului etnic german în spiritul hotărării dela Alba Iulia pentru conservarea naţionalităţii germane.”49, s-au purtat o serie de negocieri referitoare la statutul G.E.G. În perioada de până la publicarea decretului de recunoaştere a Grupului Etnic German în Monitorul Oficial, autorităţile raportează diverse incidente ce au în comun populaţia germană care afişa o atitudine sfidătoare şi provocatoare50. Cel mai grav astfel de incident dintre populaţia germană şi cea românească este cel antemenţionat, petrecut la Timişoara în data de 3 septembrie 1940.51

 La 2 Octombrie 1940, Marele Stat Major secţia II, informează Ministerul Afacerilor Străine de ordinul lui Antonescu care cerea continuarea tratativelor începute de Marele Stat Major “pentru stabilirea unui punct de vedere comun în aplicarea practică a principiilor înscrise în Protocolul de la Viena referitor la regimul grupului etnic german din România”, cu participarea câte unui reprezentat al Ministerului Afacerilor Străine şi al Ministerului de Interne. Aflăm de asemenea că din partea germană sunt desemnaţi pentru negocieri, Consulul general Rodde şi Andreas Schmidt.52

 La 18 octombrie 1940, Ministerul Propagandei anunţa în legătură cu conţinutul unui articol apărut în ziarul german National Zeitung (Berna), despre negocierile din ţara noastră referitoare la noul statut al comunităţii germane. În articol se vorbeşte de 7 revendicări ale comunităţii germane şi anume, dubla-cetăţenie, dreptul la folosirea limbii materne, scutirea etnicilor germani de stagiul militar în armata română, o lege specială pentru impozitarea etnicilor germani, suprimarea cenzurii pentru publicaţiile germane, libertatea de organizare pentru tineretul german şi înfiinţarea de organizaţii de apărare ale etniei.53

 În faţa aparentului eşec al negocierilor, Andreas Schmidt, înaintează personal la 24 Octombrie 1940 Preşedenţiei Consiliului de Miniştri, un proiect de statut al Grupului Etnic German în 5 puncte.54 Cu această ocazie el intră în audienţă la Horia Sima (preşedinte al consiliului de miniştri la acea dată) unde militează în favoarea statutului propus, aparent fără a-l informa pe Horia Sima despre stadiul atins la precedentetele negocieri. Acesta promite că vă înainta propunerea germană de statut lui Ion Antonescu, fapt pe care îl şi face. O zi mai târziu Antonescu îl anunţă pe Sima, de refuzul său de a semna statutul. Pe statutul primit de la Horia Sima generalul Antonescu notează (de mână, cum avea obiceiul) următoarea observaţie:

“Dacă se admit aceaste deziderate, se creiază pur şi simplu un Stat în Stat şi condiţiuni prietenice pentru o viitoare autonomie.
În consecinta, nu se poate admite sub aceasta formă.
Plecând dela actul de constituire a Statului Naţional Legionar, se va gasi o altă formulă care să încadreze grupul etnic german în noul Stat nu ca grupare a parte, ci ca elemente componente ale statului.
 D-l Ministru de Justiţie va studia şi discuta cu mine această formulă cât şi aceea care se poate accepta.
General Antonescu.”55

 Cu toate acestea I.Antonescu va semna o variantă uşor modificată a statutului lui Andreas Schmidt, abia la 20 noiembrie 1940 (decret lege 3884)56 decretul fiind publicat practic, cu o zi înaintea vizitei generalului Ion Antonescu la Berlin, vizită ce a avut ca scop aderarea României la “Pactul Tripartit” (23 noiembrie.)57

 Grupul Etnic German a fost fondat ca “organizaţie de drept public” cu autonomie lărgită. Dar, în ultimă instanţă, o instituţie a statului Român. Comunitatea Germană a ţinut să contribuie astfel la unirea forţelor Germano-Române împotriva bolşevismului. Recunoaşterea acestei organizaţii ca şi a statutului său de drept public conferea G.E.G-ului un anume statut în statul Român, motiv pentru care s-a şi urmărit cu multă sârguinţă obţinerea statutului de organizaţie „de drept public”.

 La încheierea războiului, Germania şi aliaţii ei au pierdut, România a trebuit să platească o sumă de 218.000.000 dolari/1938, şi restituiri în valoare de 275.000.000.000. lei/193858 la care putem adauga pierderea Basarabiei, deportări, jafuri, violuri, crime. Pe de altă parte comunitatea germană din România va plăti cu desfiinţarea Grupului Etnic German din România, internarea germanilor în lagare şi deportarea “la munca” în U.R.S.S a acelor membri ai săi care ar fi avut legături cu GEG-ul.

 Odată cu desfinţarea G.E.G a survenit şi confiscarea bunurilor fostei organizaţii naziste, nu bunurile comunităţii, ci doar acelea care au aparţinut G.E.G. (marea majoritate). Deşi iniţial s-au luat măsuri împotriva tuturor cetăţenilor germani, mai târziu s-a stabilit ca simpla apartenenţă la G.E.G să nu constituie o infracţiune59. Confiscarea bunurilor G.E.G nu trebuie izolată de plata uriaşei despăgubiri de război la care au trebuit să contribuie într-o măsură mai mică sau mai mare toţi cetăţenii României.

 Acestea fiind spuse, încheiem această serie de precizări adiţionale menţionând că am fost nevoit să aduc toate aceste date suplimentare deoarece vorbim de “o pagină albă” din istoria noastră naţională şi cititorului meu i-ar fi fost foarte greu să găsească aceste informaţii oriunde în altă parte.

Partea II > Aici

------------------------------------------------------

Surse bibliografice

1 A.M.A.E. Germania Fond: 1920-1944 Dosar: 71 Germania 29,

2 Ibidem pag 28.

3 Andreas Hillgruber Hitler, Regele Carol şi Maresalul Antonescu – realaţiile Germani-Române 1939-1940 – în traducearea Ministerului Aparari Nanţionale 1970, ( B.M.AN. S.II 5225 ) pag 158, Biblioteca Militara Centrala.

4 A.M.A.E. Fond 71. Romania, 1920 – 1944, Vol. VI.

5 A.M.A.E. Fond 71. Romania, 1920 – 1944, Vol. IV.

6 Îndrumari de politica externa “Desfintarea Ligi Natiunilor”, Revizuitrea tratatelor, Alianta Romaniei cu Germania, Discursuri Parlamentare Rostite în anii 1920-1936, pag 109-111

7 Ibidem: pag 9 si 124-140

8 A.M.A.E. Fond 1920-1944, Dosar România 383, pag 25 ( nota 28.363 din 10 II 1939)

9 Florian Banu , Grupul Etnic German din Romania Organizatie de tip totalitar, pag 26.

10 Vasile Ciobanu op citt

11 http://histclo.com/country/ger/reg/fd/ww2/fd-heim.html

12 În 1881 ân Ungaria era fondata Societatea de Maghiarizare a Numelui (Orászragos Névmagyarositó Társaság) ce avea sa fie condusa de Símon Telkes care va scrie si un “manual” despre cum trebuie maghiarizaţi cetăţeni aparţinând altor etnii din imperiu Austro-Ungar. O politica începuta oficial la 1844 prin legea “limbi maghiare” prin care maghiara devenea limba oficiala a administratiei, educaţiei şi religiei. Evident că politica de maghiarizare era mult mai veche dar de la 1844 şi 1881 ea căpăta un caracter legal şi oficial. A se vedea şi http://www.slovakia.org/history-magyarization.htm deasemenea http://www.genealogy.ro/cont/13.htm

13 Dorel Bancos, Social si national în politica guvernului Editura Eminescu Bucuresti 2000, pag 190, Eugen Victor Popa, Minoritațile etnice în statutul național roman, teza de doctorat nepublicata, Bucuresti 1944.

14 ibidem

15 Swastika The Nazi Terror by James Waterman Wise New York, 1933 Harrison Smith and Robert Haas, pag 9. ( disponibila onine: http://www.jrbooksonline.com/PDF_Books/Swastika_The_Nazi_Terror-James_Waterman_Wise-1933-125pgs-GLO_POL.pdf )

16 WORLD WAR II Flags and Artifacts of the Second World War, Zaricon Flag Collection, pag 13. http://www.flagcollection.com/cmsmedia/themes/WWII/WWII.pdf

17 Ludwig-Anton Holzinger pag: 227

18 Dorel Bancos, Social şi naţional în politica guvernului Editura Eminescu Bucureşti 2000, pag 190

19 A.M.A.E Fond Germania 1920-1944, Dodar 71 Germania 1933 pp 15-45

20 Biblioteca Militara Centrala (în continuare B.M,A,N) >Informare asupra lucrarii “Hitlers fremde Heere: das Schicksal der nichtdeutschen Armeen im Ostfeldzug” Dusseldorf, Wien, Econ Vergal, 1976, 545p. Autor Gosztonyi, Péter.< Informare făcuta pentru tovaraşul colonel Marius Androne 1976.

21 Doris L. Bergen, The Nazi Concept of 'Volksdeutsche' and the Exacerbationo f Anti-Semitismi n Eastern Europe, 1939-45 in “Journal of Contemporary History”, Vol. 29, No. 4 (Oct., 1994), pp. 569-582 Published by: Sage Publications, Ltd.Stable URL: http://www.jstor.org/stable/260679

22 ibidem

23 Vezi: For the Homeland: The 31st Waffen-SS Volunteer Grenadier Division in World War II (Stackpole Military History Series) 1, 2010

24 Valdis O. Lumans, Himmler's Auxiliaries, The Volksdeutsche Mittelstelle and the German Minorities of Europe, 1939-1945 (1993). Boehm, Johann Die deutsche Volksgruppe in Jugoslawien 1918-1941: Innen- und Aussenpolitik

25 Ein Jahr; Deutsche Volksgruppe in Kroatien; Sommersonnenwende 1941-1942, Editata de: Das Landespropagandaamt der Deutschen Volksgruppe in Kroatien, in: Essegg 1942.

26 Termenul "coloana a V-a" a apărut în timpul razboiului civil din Spania, el a fost folosit de naţionalistu spaniol Emilio de Mola în timpul unei trasmisiuni radio în luna septembrie 1936. Mola ar fi anunţat atunci că 4 columne se apropie de Madrid ( din direţile: sud, sud-est, vest şi nord) în timp ce o "a cincea coloană" se pregateste să „erupă” chiar în Madrid. Termenul de "coloana a cincea" a fost folosit de atunci pentru a desemna noţiunea denumita clasic "calu troian". Misiunea "coloanei a 5-a" constă în spionaj, sabotaj şi menţinerea unei atare stari de spirit favorabila duşmanulu. ( vezi "Insidious Foes The Axis, Fifth Column and the American Home Front" de Francis MacDonnell, New York Oxford University Press 1995)

27 „The German fifth column in the Second World War", de Louis deJong (Autor), C. M. Geyl (Traducator in eghleza) 1956, si „Nazi Fifth Column Activities: A List of References”, de Library of Congress, 1943, ( vezi: http://babel.hathitrust.org/cgi/pt?id=mdp.39015010435850;view=1up;seq=8 )

28 Tudor Georgescu, “Pursuing the Fascit Promise – The Transylvaniaan Saxon `Self-Help` from Genesis to Empowerment, 1922-1935, in Re-Contextualising East Central European History, Nation, Culture and Minority Groups , Pubished by the Modern Humanities Research Association and Maney Publishing, 2010 pag 58

29 Dumitru Sandru, Divergențe între Grupul Etnic German din Romania si Biserica evanghelica si Romani catolică, în Arhivele Totalitarismului , Anul III Nr. 26-27, 1-2/2000. pag 43

30 SANIC, Fond IGJ-Teritoriu, 492 f 1.

31 Dumitru Sandru, Divergențe intre Grupul Etnic German din Romania si Biserica evanghelica si Romani catolica, pag 43

32 Andreas Hillgruber Hitler, Regele Carol şi Maresalul Antonescu – realaţiile Germani-Române 1939-1940 – în traducearea Ministerului Aparari Nanţionale 1970, ( B.M.A.N. S.II 5225 ) pg 158

33 Dumitru Sandru, Divergențe intre Grupul Etnic German din Romania si Biserica evanghelica si Romani catolica, pag 43

34 Este vorba de partidul infiintat de regele Carol II la 16 decembrie 1938, ca unica organizatie politica a tari. Vezi S.A.N.I.C. Fond F.R.N: 1/1939

35 S.A.N.I.C, Fond P.C.M. 168

36 S.A.N.I.C, Fond DGP 55, 1944 pp 36-37

37 Florian Banu pag 27

38 Dorel Bancos, pag 203

39 Chiar tendinţele separationiste şi autonomiste ale svabilor banateni pot fi puse în legatura şi cu dorinta lor de a scapa de conducerea GEG saseasca si ardeleneasca.

40 Dorel Bancos, pag 203, Florian Banu 27

41 S.A.N.I.C, Fond: D.G.P 55, 1944 pag 30.

42 Nicolae Rădescu (30 martie 1874-16 mai 1953) a fost un militar de carieră, general de corp de armată adjutant si prim-ministru în ultimul guvern democaratic al Romaniei.

43 M.O. 281. din 3 decembrie 1944

44 M.O. Nr 264 din 14 noembrie 1944 pp 12-13

45 Aurel Leucuţia – (1894 jud Timisi – 1964 ) doctor în drept , fruntaş PNT, a ocupat portofoliul Ministerului Economiei Naţionale în al doilea guvern Sănătescu şi în guvernul generalului Nicolae Rădescu. A fost arestat de comunisti şi plimbat prin mai multe închisori, fiind eliberat în 1964 odată cu marea majoritate a deţinutilor politici. Moare în 1964 la scurt timp dupa eliberare.

46 Mihail Romniceanu – (1891 Bucuresti – 1960 Ramnicu-Sarat) avocat şi profesor de drept, membru PNL din partea caruia a fost senator de Hunedoara. Dupa 23 august a fost ministru de finante, mai târziu arestat de regimul comunist, murind în închisoarea de la Ramnicul sărat.

47 M.O. Nr 2 din 3 ianuarie 1945 pp 16-17

48 Istoria Romanilor pag 478

49 S.A.N.I.C. Fond Microfilme, SUA, rola 308 cadrul 471833, Vezi traducerea: B.A.R. III/173812 ( Protocol Dictatului de la Viena) sau original – A.M.A.E, Colectia Tratate, Tratat – Dictatul de la Viena, vezi si M.Manoilescu, Dictatul de la Viena, Memorii, Bucuresti, 1991, op cit, pp 226, 233 si A.M.A.E. fond 71/Romania, vol 383, f. 278, Curentul 1 Septembrie 1940 ( in A.M.A.E. fond 71/Romania, vol 383, f. 279) si Universul, 2 septembrie 1940.

50 Istoria Romanilor 458

51 AMAE Fond Germania 1920-1944, Dodar 71 Germania 1933 pp 15-45

52 AMAE Fond Romania 1920-1944 Doc. 71 Romania 383, pag 312

53 A.M.A.E. Fond Romania 1920-1944 Doc. 71 Romania 383, pag 324

54 S.A.N.I.C. Fond PcM 494/1940 fila 35.

55 S.A.N.I.C. Fond PcM 494/1940 fila 35. si AMAE, Fond Romania 1920-1944, Dosar 71 Romania 383. pp330-331

56 M.O. Anul CVIII nr 275; Joi 21 noiembrie 1940, pag 6 (6530)

57 Coord. Dinu C. Giurescu, Istoria României in Date, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2007. pag 449.

58 S.A.N.I.C. C.C. al PcR 278 /1945

59 C.C al P.c.R 373/1945