Experimentul Pitești și The Stanford Prison Experiment

  In continuare puteti citi lucrarea mea prezentata la editia A- XII a Simpozionului Internaţional   Experimentul Piteşti -Reeducarea  prin tortură Piteşti, 28 ÷ 30 septembrie 2012.

Experimentul Pitești și The Stanford Prison Experiment

Dogaru Victor-Dorian

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, societatea occidentala nu se trezise încă din șocul produs de apariția și acceptarea nazismului de către o așa mare masă de oameni, iar la scurt timp, cam pe la începutul anilor '60, avea să înceapă să înțeleagă ce se petrecea și în spatele Cortinei de Fier.

Perioada Războiului Rece a fost în acest Occident în curs de deșteptare, dominată social de mult fanatism în care americanii de rând își construiau buncăre anti-atomice în curți, iar copiii lor învățau la școală cum să utilizeze o mască de gaze.

Pe plan sociologic și psihologic avem o preocupare crescândă, ce dorea să înțeleagă cum a fost posibilă apariția Nazismului și Comunismului. Cum a fost posibil ca un mare număr de oameni să participe la atrocități inimaginabile fără ca aproape nimeni să reacționeze în vreun fel, nici victima, dar nici călăul?

Întrebarea era ce se întâmplă când oamenii normali ajung într-un loc total "negativ" și cum reacționează indivizii atunci când se află sub autoritatea directă a altei persoane care le ordonă să comită o atrocitate.

Două experimente au dobândit faima mondială prin încercarea lor de a deschide o portiță în a înțelege cum o anumită situație extremă poate să schimbe în rău personalitatea umană, aceste două experimente fiind:

• The Milgram Experiment (1963)
• The Stanford Prison Experiment (1971)

În Experimentul Milgram, participanților li se spunea că fac parte dintr-un experiment în care este testată memorarea atunci când aceasta este legată de durere. Scenariul era că unei persoane care nu a reținut correct ce i s-a cerut, să i se administreze un electroșoc. Experimentul se întâmpla într-un laborator, iar subiecții erau asigurați că șocurile electrice sunt inofensive.

Experimentul implică două persoane numite “profesor” și “elev”, ele fiind separate de un panou; “elevul” care primea electroșocurile făcea parte din experiment și era instruit să simuleze totul. “Profesorul” era ales dintre persoanele care se oferiseră să participe la un experiment plătit.

“Profesorul” trebuia să administreze un electroșoc de fiecare dată când “elevul” nu reținea corect o serie de cuvinte, iar aceste electroșocuri trebuiau mărite în intensitate cu fiecare răspuns greșit. Persoana desemnata ca “elev” (care făcea parte din simulare) se plânsese înainte de începerea experimentului că suferă cu inima. La un moment dat, în cursul experimentului, persoana desemnata ca “elev” (care se presupune că primea electroșocurile atunci când memora greșit un șir de cuvinte) a început să protesteze energic. La aceste proteste, care mergeau până la țipete și simularea morții, s-a urmărit reacția celui care administra electroșocurile. Persoana care administra electroșocurile era asigurată că coordonatorul acestei testări este cel ce își va asuma responsabilitatea pentru tot. Prin urmare, tot ce trebuie să facă persoana desemnată ca “profesor” este să continue să administreze electroșocuri și să măreasca voltajul la fiecare răspuns greșit, iar dacă persoana desemnată ca “elev” refuza să mai răspunda (adică chiar dacă aceasta simulase că a murit) administrarea electroșocurilor trebuia continuată cu fiecare “refuz de a răspunde”.

Două treimi dintre persoanele desemnate ca “profesor” au mers până la a administra șocuri care puteau cauza moartea. Și asta fără a pune la îndoială autoritatea unui bărbat îmbrăcat într-un halat alb, care le cerea să facă asta. Expermentul a șocat America dovedind că ceea ce se întâmplase în Germania Nazistă sau în Uniunea Sovietică putea oricând să se repete și în Statele Unite. Una dintre concluziile experimentului a fost că Guvernul american ar putea găsi oricând torționari care să își chinuie conaționalii pentru simplul fapt că au primit ordin să facă asta de la o persoană cu autoritate.

The Stanford Prison Experiment a următ, dorind să afle cum vor reacționa oamenii la un mediu crud, în care nu există reguli clare, și totodată să afle dacă o situație extremă în care este plasat un individ poate copleseasca capacitatea acestuia de a i se opune.

Prin urmare, în urma unui anunț dat în ziar, 24 de studenți au fost pre-selectați, iar 18 au intrat efectiv în experiment: jumătate dintre ei au fost desemnați ca “gardieni”, jumătate ca “deținuți”. Experimentul a avut loc în subsolul Universității Stanford, unde o închisoare falsă a fost creată. Iar pentru a amplifica impactul psihologic, jumătatea voluntarilor care fuseseră desemnați ca “gardieni” li s-a dat anumite obiecte care să simbolizeze autoritatea și care să îi facă să se simtă puternici (uniforme, bastoane, ochelari de soare) în timp ce studenților “deținuți” li s-au dat niște cămăși de noapte, fără lenjerie intimă, cu un anumit număr care avea să îl desemneze pe cel care o purta (nimeni neavând voie sa îi cheme altfel pe voluntarii “deținuți” decât după acel număr). “Deținuților” li s-a pus și un lanț la un picior pentru a le reaminti permanent de statutul lor de deținuți și de pierderea libertății. Toate acestea aveau să simbolizeze lipsa lor de autoritate și să le creeze o stare de disconfort și fustrare.

Încă din prima zi un gardian s-a decis să își exercite autoritatea la maximum și, după cum a precizat ulterior, “să fie cel mai rău gardian cu putință”. Gardianul respectiv a mai precizat că atât timp cât “șeful închisorii” (adică profesorul coordonator Philip Zimbardo) nu face nimic să îl oprească asta înseamnă că el putea să meargă mai departe cu abuzurile. Din prima seara studenții “deținuți” s-au revoltat baricadându-se în celulă unde și-au scos și numerele care îi desemnau. Studenții “gardieni” au văzut în asta o provocare directă a autorității lor și, prin urmare, au trecut la acțiune: au folosit stingătoare de foc pentru a goni studenții “deținuți” din fața ușii și au dărâmat ușile. După care i-au târât pe studenții “rebeli” afară unde i-au dezbrăcat. Astfel a fost oprită prima și ultima “revoltă”.

Din acel moment începe partea remarcabilă și în același timp macabră a experimentului, când atât “gardienii”, cât și “deținuții” s-au schimbat în mod radical. În fiecare zi situația se înrăutățea: studenții “deținuți” nu erau lăsați să doarmă, ci erau băgați în carceră și umiliți unul în fața celuilalt. Erau obligați să își facă nevoile într-o găleată, iar o parte dintre umilințe aveau chiar natură sexuala. Deși nu a existat nicio adversitate reală între studenți, mediul, uniformele, situația, au fost capabile să îi schimbe pe “Gardieni” în rău. “Deținuții”, pe de altă parte, au început să aibă căderi nervoase și stări de panică .

După câteva zile, “deținuții” au fost vizitați de un preot catolic care lucrase într-o închisoare reala. Uimitor a fost faptul că, atunci când s-au prezentat preotului, jumătate dintre studenții “deținuți” au folosit numărul atribuit lor de gardieni, în loc de numele lor real. Șocant este și faptul că preotul, care știa foarte bine că totul este doar un experiment ce avea să se încheie în câteva zile, a uitat cu totul că închisoarea este una fictivă si a ajuns să le dea sfaturi “juridice” “deținuților”: cum să contacteze un avocat din oficiu pentru a obține o eliberare condiționată.

În a 5-a zi a experimentului, prietena lui Philip Zimbardo (coordonatorul experimentului) a venit în vizită și a rămas șocată de modul în care erau tratați studenții “deținuți”. Profesorul Zimbardo, fiind apostrofat de aceasta, a realizat că și el fusese afectat de experiment și ajunsese să își ia rolul de “sef al închisorii” mult prea în serios. Prin urmare, a decis oprirea imediata experimentului.

Referitor la “gardieni”, s-a observat că s-au format trei tipuri de gardieni:

• gardienii care aveau milă față de “detinuti”, dar care îi ajutau foarte puțin
• gardienii duri care respectau regulile, oricare ar fi fost acestea
• gardienii sadici care îi umileau pe “detinuti”.

La “deținuți” s-a observat apariția fie a unor sentimente de solidaritate (cazul unui “deținut” care a refuzat să devină informator), fie a unei lipse de empatie (cazul unui “deținut” care fusese băgat peste noapte în carceră și s-a propus scoaterea sa din carceră în schimbul ca fiecare “deținut” să renunțe pentru o noapte la pătura sa, ceea ce nimeni nu a făcut).

Spre deosebire de Experimentul Pitești ale cărui concluzii nu le cunoaștem, concluziile Experimentului Stanford sunt foarte bine cunoscute în lumea academică. Forţa unui context special a ajuns în experimentul lui Philip Zimbardo să copleșească total individul care a sfârșit prin a fi depersonalizat și a-și accepta rolul desemnat. Iar la unii “gardieni” a trezit chiar tendințe sadice de care nu ar fi fost capabili în afara “închisorii”.

Acest experiment a redevenit popular după evenimentele de la Abu Ghraib Prison din Baghdad și Guantanamo Bay Detention Camp din U.S., unde deținuții au fost supuși la torturi fizice și psihice de către gardieni.

Referitor la Stanford Prison Experiment, trebuie înțeles că vorbim de un experiment în care “deținuții” erau perfect conștienți că este vorba doar de un experiment cu o durată limitată, la care ei se oferiseră, de bunăvoie, voluntari. Trebuie de asemenea precizat că “gardienii” nu aveau voie să vătămeze în niciun fel pe participanții la experiment. Și totuși este unanim acceptat că The Stanford Prison Experiment a scăpat de sub control - mai mulți studenți “deținuți” trăind crize reale, iar “gardienii”, o serie de plăceri sadice în a îi umili pe studenții “deținuți”. Toate acestea sunt în măsura de a ne dezvălui o latură întunecată a naturii umane.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Experimentul de la Stanford în loc să dureze o săptămână ar fi durat câteva luni, ce s-ar fi întâmplat dacă studenții “gardieni” ar fi avut voie să folosească violența fizică împotriva studenților “deținuți” sau, chiar mai rău, dacă “gardienii” ar fi avut instrucțuni clare să îi tortureze pe studenții “deținuți”.

Ar fi fost posibilă în această situație menționată anterior repetarea unor fapte de genul celor comise la Pitești? Este oare cu putință cazul Pitești să fi fost un experiment al Uniunii Sovietice de tipul The Stanford Prison Experiment petrecut cu cca 30 ani înainte ca americanii să se fi gândit la o asemnea testare a limitelor umane? Ar fi oare cu putință ca “Piteștiul” să fie o astfel de testare a naturii întunecate a ființei umane? Nici astăzi deținuții și cercetătorii nu par a cădea de acord asupra a ce a fost “Piteștiul” de fapt. Să fi fost cu adevărat doar despre reeducare? Să fi fost despre crearea unui om nou? Să fi fost despre aflarea unor informații?

Unul dintre deținuții de la Pitești mi-a spus că nu crede că tot experimentul a fost doar pentru a îi face să mărturisească diverse nimicuri pe care oricum Securitatea le cam știa, altul mi-a povestit că nu s-a urmărit o îndoctrinare propriu-zisă în sensul de a îi transforma în comuniști veritabili.

Prin urmare, eu vin și pun în discuție o altă posibilitate: că totul a fost un experiment de tipul “închisorii Stanford”, în care atât deținuții, cât și gardienii să fi fost subiecți ai unui studiu. Un experiment în care să se fi testat niște limite ale rezistenței, niște modele de comportament pe care gardienii sau deținuții le-au adoptat în niște situații limită.

Din momentul în care v-am prezentat cele două studii, respectiv The Milgram Experiment (1963) și The Stanford Prison Experiment (1971), care amândouă sunt considerate a fi cruciale în psihologie și sociologie, nu este greu să ne imaginăm cât de valoros ar putea fi, pentru uni, un studiu precum “Pitești” în care să nu existe limite impuse de o etică universitară.

În The Stanford Prison Experiment, refuzul unui “prizioner” de a mânca un sos și încercările studenților “gardieni” de a-i umili și degrada pentru a își schimba decizia, sau faptul că “gardienii” îi trezeau pe studenții “deținuți” în miezul nopții sau nu îi lăsau să meargă la toaletă, au fost disecate în zeci de studii, documentare și conferințe. Putem doar să ne imaginăm ce valoare ar fi putut avea documentația completă asupra cazului Pitești, cu statisticile reale ale celor care au cedat din prima, din a doua sau a celor puțini care nu au cedat, cu analiza fiecărei zi și a fiecărui eveniment în parte. Ar fi oare atât de imposibilă această ipoteză?

Zilele acestea am lucrat pentru un institut de sondare, unde eu, ca operator de sondaje, sunt plătit pe interviu, pentru a sta 15 minute de vorbă cu persoane de o anumită vârstă. Datele colectate de mine și de alți operatori de teren vor fi centralizate și prelucrate de institutul respectiv de sondaj, institut care la rândul lui realizează un profit din activitatea sa. Prin urmare, dacă un simplu studiu făcut pe câteva zeci de persoane care acceptă să răspundă la câteva întrebări își are valorea sa, să încercăm să ne imaginăm un studiu făcut pe cca 1000 de persoane pe o durată lungă de timp, un studiu în care nu au existat limite. Și, mai ales, un asemenea studiu ajuns în mâinile autorităților de la Kremlin. Cu siguranță rezultatele de la Pitești ar fi putut apoi fi aplicate în numeroasele lagăre aflate pe tot întinsul Uniunii Sovietice, iar despre multe dintre aceste lagăre, ca și despre victimele de acolo, probabil nu vom afla niciodată nimic.

Profesorul Philip Zimbardo care a inițiat The Stanford Prison Experiment vorbește de un anume “Lucifer Effect” în care oameni buni pot fi corupți de o situație exceptionala. Și totuși de un singur lucru nu au ținut cont studiile americane și anume de impactul credinței.

Mulți dintre cei care au trecut prin închisorile comuniste mărturisesc că doar credința i-a ajutat să meargă mai departe și, în final, doar credința i-a ajutat să depășească cele petrecute în timpul detenției și să redevină oameni. Studiul american nu face nicio trimitere la acest aspect.

Experimentul de la Stanford fusese efectuat pe un grup de studenți americani în perioada rebelă a anilor '70, dominată de proteste împotriva războiului din Vietnam, dar lipsita de o spiritualitate autentica. La Pitești, gardienii aveau să încerce să distrugă exact acea formă de rezistență spirituală care in cazul Experimentului de la Stanford a lipsit cu desavarsire

Cele două experimente americane, The Milgram Experiment (1963) și The Stanford Prison Experiment (1971), au reintrat în atenția specialiștilor după evenimentele de la Abu Ghraib Prison din Irak unde soldații americani au torturat deținuții arabi într-un mod similar cu cel simulat din The Stanford Experiment și au dat dovadă de obediență în fața autorității similare cu The Milgram Experiment. Și, deși nimeni nu a observat până acum, într-un mod similar chiar cu Pitești. Se observă tendința de a umili verbal o persoană, de a dezbrăca individul, de a îl supune la diverse practici cu conotație sexuală sau diverse practici ce au legătură cu fecalele sau urina.

Ipoteza mea “ne-ortodoxă”, referitoare la cazul Pitești nu este chiar imposibilă; vorbim aici de o idee foarte speculată și care revine sub diverse forme precum, romanul lui William Golding, Lord of the Flies, Stăpânul muștelor, din 1954, unde era imaginată o situație când un grup de băieți tineri englezi se prăbușesc cu avionul pe o insulă pustie și încearcă să se autoguverneze, ajungând în final să devină aproape sălbatici. În Experimentul Milgram din 1963, s-a demonstrat că cetățenii americani de rând sunt capabili să își omoare prin electrocutare conaționali pentru simplul fapt că li s-a spus să facă asta. În Experimentul de la Stanford din 1971, studenți obișnuiți au fost transformați fie în gardieni sadici, fie în deținuți obedienți în mai puțin de o săptămână, iar la închisoarea Abu Ghraib din Irak, cetățeni americani care își executau stagiul militar au ajuns să îi supună pe deținuții arabi la niște chinuri de care nici ei nu își închipuiau că sunt capabili.

Referitor la ideea dezumanizari a individului prins într-o situație speciala, au existat cele doua experimente ante menționate care au venit să confirme această ipoteză ( Experimentul Milgram din 1963, Experimentul de la Stanford 1971 ). Prin urmare conform acestora individul odata dezumanizat devine un fel de animal ascultător care își acceptă rolul desemnat de persoana ce deține autoritatea.

O concluzie crucială pare a fi că individul odată scos din mediul “dezumanizator” revine treptat la normal, dar totuși în toate cazuriile s-a demonstrat că odată dezumanizat și atât timp căt presiunea exercitată asupra sa persistă, individul, în mare majortate a cazurilor, poate fi constrâns să facă aproape orice.

Și totuși în încheiere nu pot să nu mă întreb cum a fost posibil martirajul primilor creștini care mergeau bucuroși la moarte, al martirilor Brâncoveni despre care știm că au fost supuși și la numeroase torturi și, in final, a celor care refuzând a deveni cobai au fost uciși în închisorile comuniste.

Răspunsul pare a fi legat de credința și spiritualitate cu cât aceasta a scăzut, pare să fi scăzut și rezistența în fața acestor situații speciale, precum în societățile occidentale, unde a aparut omul ateu, aici rezistența la asemenea situații extreme pare a fi foarte de scazuta.

=================

Bibliografie online.

http://www.prisonexp.org/
http://psychology.about.com/od/classicpsychologystudies/a/stanford-prison-experiment.htm
http://psychology.about.com/od/historyofpsychology/a/milgram.htm
http://www.experimentulpitesti.org/public/apelul-nostru/

VIDEO

Stanford Prison Experiment Part 1
http://www.youtube.com/watch?v=xCtNSEdp-E0
Stanford Prison Experiment Part 2
http://www.youtube.com/watch?v=deoPaFrGtxs
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 1

http://www.youtube.com/watch?v=BYre8SlOO_k
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 2
http://www.youtube.com/watch?v=yiAy50f-gWc
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 3
http://www.youtube.com/watch?v=ijrYU65ap_Y
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 4
http://www.youtube.com/watch?v=K1XolLNHaEY
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 5
http://www.youtube.com/watch?v=tE97KXKyxGU
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 6
http://www.youtube.com/watch?v=UONGL_c3KQY
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 8
http://www.youtube.com/watch?v=2BsMqf1CYH4
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 9
http://www.youtube.com/watch?v=rYxneEc79RA
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 10
http://www.youtube.com/watch?v=VHhvIC-Mz4I
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 11
http://www.youtube.com/watch?v=zw2ZpARwD5Q

Despre plagiat și plagiatori

De curând un anumit cuvânt, coborât din mediul academic, și-a facut loc în vocabularul curent al jurnaliștilor și bloggerilor autohtoni. Este vorba de „plagiat” - un cuvânt „alogen”, care ar proveni în limba română de la franțuzescul „plagiat” sau germanul „plagiat”¹, cuvânt care până mai ieri era folosit cu precădere în mediul universitar și academic.

Acuzația de „plagiat” a ajuns să devină banală dupa ce Victor Ponta a fost acuzat că ar fi comis această „crimă academică” în redactarea lucrării sale de doctorat.

Din acel moment acuzațiile de plagiat au curs din toate părțile ajungând să inunde vocabularul nostru cotidian.

Din acest motiv mă văd nevoit a explica în acest prim articol ce înseamnă și ce nu înseamnă „a plagia” și de ce ar trebui să fugim ca „dracul de tămâie” să nu comitem această împietate.

Diferența de la „a plagia” și a „nu plagia” este foarte simpla. Plagiatorul își însușește munca altuia, atribuindu-și-o direct sau indirect, asta în timp ce restul lumii „dă Caesar-ului ce e al Caesar-ului” și creditează autorul de la care a preluat o anumită idee, informație sau paragraf; creditarea autorului se face conform standardelor academice, prin indicații de tip „Op cit”, „Loc Cit”, „Apud”, „Cf.”.

Sunt doua motive principale pentru care întodeauna trebuie să cităm sursele folosite:

1. Pentru a nu fi acuzați de „furt” (plagiat).
2. Pentru a nu prelua povara răspunderii unei greșeli făcute de altcineva.

În cazul primului motiv, ce trebuie înțeles este că o anumită informație poate fi chiar rezultatul câtorva ani de cercetări a unei intregi echipe. Totodată, anumite informații care, deși la prima vedere, pot părea banale, putem avea surpriza să aflăm că ele provin de la una dintre arhivele închise (precum Arhiva Vaticanului), greu accesibile (precum arhiva fostei U.R.S.S.) sau dintr-o arhivă personala a unei familii nobiliare (precum „Arhiva Casei Regale Române”). Mai mult, pot fi chiar cazuri când un singur cercetator a avut onoarea să acceseze dosarul cu pricina.

Prin urmare, persoana care preia munca altuia și „o vinde” ca fiind a sa, se face vinovată de „furt” sau, în limbaj academic, de plagiat.

Motivul al doilea ar trebui să fie mult mai îngrijorător pentru orice cercetător, specialist sau nu, deoarece acest motiv are legatură directă cu prestanța cercetătorului respectiv și grija sa de a perpetua sau nu greșelile făcute de alții.

Prin copierea sau reproducerea unei concluzii greșite sau a unei informații eronate, fără citarea sursei, plagiatorul nostru preia întreaga răspundere pentru greșeala respectivă, exact ca în cazul în care ar fi fost greșeala sa. Să luăm ca exemplu un citat atribuit de un autor lui Shakespeare, care aparținea de fapt lui Sir Walter Raleigh, iar plagiatorul nostru, din dorința de a se zugrăvi pe sine ca un om „cult”, nu citează sursa unde a găsit citatul și nici nu verifică opera originala. În acest caz „plagiatorul nostru” se va face pur și simplu de râs.

Cea mai importanta problemă a plagiatorului va rămâne întodeauna copierea greșelilor, iar odată cu aceasta - riscul de a se face de râs de două ori, adică și pentru furt, și pentru prostie.

Ce înseamnă și ce nu înseamnă „a plagia”

Cum este de obicei cazul în studiile de specialitate, înainte de a explica un concept, va trebui să definim termenii folosiți.

Cuvântul în sine, deși împrumutat, conform Academiei Române, - în limba noastră din limba franceză sau germană², își are originea în latinescul „Plagiarius”³, iar pentru a elimina orice îndoieli am să redau și sensul original al acestui cuvânt, așa cum este el explicat într-unul dintre cele mai bune dicționare „Latin-Român” (este vorba de dicționarul lui Ioan Nădejde, ediția 1924):

„plagiarius, ii. m. Cel ce momește și ascunde robii altuia. Fig. Mart. Plagiator (cel ce fură scrierile, ideile, altuia)⁴.

Dicționarul Academiei Române M.D.A. definește astfel „plagiere”:

„Plagia – a copia sau a-și însuși întocmai în întregime sau în parte; ideile, operele literare, sau științifice ale alcuiva, prezentându-le drept creații personale”.⁵

Prin urmare, a plagia/a nu plagia nu ține de mărimea fragmentului copiat/reprodus. Un autor poate reproduce doar o idee dintr-un celebru studiu, dar neindicând sursa se face vinovat de plagiat, în timp ce alt autor care face, spre exemplu, un studiu literar și copiază 2-3 pagini din Eliade, Noica, Cioran, chiar mai mult, dar indicând corect sursa, nu se face vinovat de aceasta. Indicarea sursei este o modalitate atât pentru a atrage atenția cititorului că fragmentul respectiv nu îți aparține, cât și pentru a-i indica unde găsește restul sursei citate.

Ca o concluzie la cele formulate anterior, „a plagia” nu înseamnă doar a însuşi o operă întreagă, ci şi a prelua fragmente sau a îți însuși idei, concluzii, fără a preciza sursa. Evident, în aceste condiții pot apărea întrebări de genul dacă trebuie precizate sursele pentru orice tip de afirmații făcute sau de unde putem şti dacă vreun alt autor s-a mai gândit vreodată la ceea ce încercăm şi noi să formulăm.

Lucrurile stau cam aşa: evident că, pentru afirmaţia conform căreia „omul este o fiinţă bipedă”, putem sta liniştiţi si să neglijăm să facem vreo trimitere către un anume tratat de anatomie; la fel și dacă vorbim despre cele 4 anotimpuri ale anului într-o climă temperată (putem și aici neglija să cităm vreun studiu de geografie). Problema poate să apară, de exemplu, atunci când tratăm un subiect precum „Cultura şi civilizaţia Bizantină” şi expunem o idee, cum ar fi - continuarea civilizaţiei bizantine după căderea Constantinopolului (1453)⁶, a Mistriei (1460)⁷ şi în final a Imperiului de Trapezunt (1461)⁸, prin cultură, prin drept (Corpus Juris Civilis⁹), şi prin biserica ortodoxă, în special în Principatele Române. Care este problema?

Problema este simplă: această idee a continuității Imperiului Bizantin prin cultură, civilizaţie şi religie aparţine istoricului Nicolae Iorga, care şi-a expus această idee în lucrarea „Byzance apres Byzance”; idee pe care savantul român a precizat-o încă din 1931 (într-o conferinţă la Barcelona)¹⁰, - deci, a vorbi despre acest lucru fără a menţiona măcar opera lui Iorga înseamnă cu siguranţă - „A-şi însuşi[…]ideile […]cuiva prezentându-le drept creaţii personale”, iar scuza că „nu am auzit în viaţa mea de Nicolae Iorga şi de opera sa „Byzance apres Byzance” venită din partea cuiva care s-a angajat în studiul Bizanţului nici nu este măcar demnă de luat în seamă.

Orice autor care s-a angajat în scrierea unei lucrări de specialitate va dovedi în primul rând prin bibliografie, cât de bine cunoaște subiectul.

Eu, de exemplu, sunt una dintre acele persoane care în momentul în care dorește să cumpere o carte, primul lucru pe care îl verifică este bibliografia și cât de multe citate a folosit autorul respectiv.

Evident, există și cazuri când un autor, nedorind să dea sursele evită folosirea citatelor propriu-zise, preferând parafraze¹¹. Cu toate acestea, atunci când utilizăm idei și concluzii inedite trebuie să indicăm sursa, indiferent dacă preluăm un citat cu ghilimele sau doar o idee.

Mai sunt si cazuri, când un debutant se grăbește a trage într-o anumită lucrare, concluzii la care nu se putea ajunge decât după o cercetare asiduă. „Se poate spune și că Dante era un poet prost; dar asta poți s-o spui dupa cel puțin trei sute de pagini de analiză asiduă a textelor sale”¹². În acest caz, debutantul riscă să se facă pur și simplu de rușine, mai ales în cazul în care cineva îi va adresa întrebarea „Cum ați ajuns la această concluzie?” Putem doar să ne imaginăm penibilitatea momentului în care acesta va răspunde „Am preluat această idee de la [...] cutare autor.

Standardul Academic (!)

Odată cu valul de acuzații de plagiat, au apărut și „scuze”, iar cea mai „la modă” scuză, folosită pentru prima oară de Victor Ponta, esta legată de „Standardul Academic” care... se sugerează că ar fi suferit revizuiri radicale în ultimii ani.

Victor Ponta a facut pentru „Gândul Live” următoarea declarație, cu referire la presupusul său plagiat:

„În mod sigur, dacă analizezi în 2012 ceva ce s-a întâmplat în 1999, sigur că standardele nu sunt aceleaşi. Dacă ceri unei maşini din 1999 să treacă testele de siguranţă din 2012, sigur nu ar reuşi”.¹³

Apar următoarele întrebări: Care este standardul academic? Și când s-a schimbat acesta?

În momentul în care eu am urmat Facultatea de Istorie, standardul era clar pentru toată lumea, - toate informațiile se creditează prin indicarea sursei.

Standardul pare să fi rămas neschimbat de la articolul lui Adăniloaie Nichita „Tehnica elaborării unei lucrări științifice” din revista Studii și articole de istorie, XXI 1976, p69-79¹⁴. Aici ar trebui evident, să amintesc și de celebra carte a lui Umberto Eco „Come si fa una tesi di laurea” publicata la Milan în 1977, tradusa și la noi de Editura Pontica, anul 2000 și de editura Polirom, anul 2006. În anul 2000, apare și cartea lui Septimiu Chelcea „Cum să redactăm în domeniul științelor sociale” (prima carte de profil, scrisă de un român), iar în 2005, - cartea lui Petre Anghel, „Tehnici de redactare” editura Elit.

Metoda citării surselor era folosită chiar și pe vremea lui Nicolae Iorga, acesta având chiar o obsesie în a cita cărți și studii publicate tot de el.

Plagiatul pe Internet

Nicăieri plagiatul nu este mai acasă ca pe Internet. Aici, aproape nimeni nu vede necesitatea creditării surselor. În repetate rânduri, pe Internet au apărut știri false, precum moartea unui actor celebru sau a unui politician, care s-au răspândit cu viteză făra ca nimeni să citeze sursa originală.

Pe Internet se preiau informații, poze, postări întregi și sunt reproduse fără citarea sursei originale.

Aici voi aminti din nou cele 2 motive principale pentru care oferim citații:

1. Pentru a credita autorul de la care s-a preluat informatia respectiva..
2. Pentru a nu te face vinovat de greșeala acestuia.

Autorul original este singurul care trebuie să primească laurii sau ostracizarea publicului.

Aceasta regulă se aplică de la o dată de naștere a unui actor mai puțin cunoscut (care poate fi indicată greșit), până la poza unui curcubeu pe care autorul „pretinde” că a ar fi făcut-o în Munții Scoției (dar în realitate a fost făcută în Carpați).

În încheiere, tot ce îmi mai rămâne de făcut este să prezint metoda corectă folosită în citarea diverselor surse:

Op Cit (opera citată)	atunci când folosim o singură lucrare a unui singur autor, este recomandat să o citam cu titlul ei iniţial, iar în continuare, la următoarele citări să dăm numele autorului, iar în locul operei sale (deja citate) vom scrie „Op. Cit.”15.
Loc Cit (locul citat)	urmând acelaşi procedeu în cazul unei culegeri de documente sau a unui document, lucrare importantă, vom scrie „Loc. Cit”16
Ibidem (tot de acolo)	dacă trimiterile de pe o pagină se repetă (având aceeaşi sursă), se foloseşte Ibidem17, adica din aceeaşi lucrare a aceluiaşi autor sau din aceeaşi culegere, revistă al altui autor a cărui nume va fi menționat cu „Ibidem”.
Idem (acelaşi)	atunci când folosim succesiv două sau mai multe lucrări ale aceluiaşi autor, se va scrie „Idem” în locul autorului, după care se va scrie în mod normal opera, editura,    anul, pagina.
Cf. (conform sau compară)	atunci când se compară un pasaj dintr-un izvor cu altul sau pentru indicarea unor lucrări cu idei asemănătoare, se trece la începutul trimiteri „Cf’”.18 Compararea unor pasaje din izvoare diferite se face intre opinii asemănătoare sau diferite19, astfel cititorul este anunţat ca de aceeaşi opinie a mai fost (sau nu) şi autorul cutare. În aceeaşi situaţie se mai foloseşte şi „vezi”.
Apud (după)	în momentul în care este întrebuinţat un citat care nu a fost preluat dintr-un izvor direct, ci după un alt autor (citare indirectă), se foloseşte „Apud”, „Apud(la)”, nu numai spre a nu lua răspunderea lui [a autorului care a întrebuinţat citatul], ci şi pentru că aşa cere „probitatea ştiinţifică”20. In epilogul acestui articol eu folosesc un citat de Santiago Ramon y Cajal, pe care insa nu l-am preluat din cartea originală, ci din cartea domnului CHELCEA Septimiu, Cum să redactăm în domeniul ştiinţelor sociale pag 7.

Epilog

Santiago Ramon y Cajal (1852-1934)

  „[…] dreptul de a greşi se tolerează numai celor consacraţi!”²¹

===================================================================

1 Academia Romana, Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan -Al Rosetti”; Mic Dictionar Academic M.D.A. Mi-Z, Editura Universul Enciclopedic Gold, Bucuresti 2010.

2 Idem

3 Petre Anghel, Tehnici de Redactare, editura Eita 2005, peg 29

4 Ioan Nadejde Dictionar Latin Roman Complect, pt Licee, Seminarii si Universitati, editia a III-a Iasi, Editura Viata Romaneasca SA” 1924 pag. 505

5 Academia Romana, Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan -Al Rosetti”; Mic Dictionar Academic M.D.A. Mi-Z, Editura Universul Enciclopedic Gold, Bucuresti 2010.

6 Stelian Brezeanu O Istorie a Imperiului Bizantin Editura Albatros, Bucureşti 1981 p 204

7 Ibidem p 205

8 Ibidem

9 apud Ibidem p 30

10 Iorga Nicolae Bizanţ după Bizanţ tr Iorga-Pippidi Liliana Editura 100+1 Gramar Bucureşti 2002

11 Umberto Eco: „Cum se face o teza de licenta” Editura Polirom 2006 Traducere de George Popescu ( Umbero Eco, Come si fa una tesi di laurea RCS Libri. Bompiani 1977) pag 232

12 Op cit: Umberto Eco:  pag 28

13 "GÂNDUL LIVE. Ponta despre acuzaţia de plagiat: „Nu poţi cere unei maşini din 1999 să treacă testele de siguranţă din 2012. Suspendarea nu are legătură cu plagiatul” Articol publicat de Cristian ANDREI : 16.07.2012 ora 12:41 http://www.gandul.info

14 N. Adăniloae, Tehnica elaborării unei lucrări ştiinţifice de istorie, în „Studii şi Articole de Istorie”, XXI Bucureşti, 1973,

15 op cit. N. Adăniloae, p 75.

16 Ibidem

17 Ibidem

18 Ibidem

19 Lector, Berciu – Drăghicescu op cit p 34.

20 N. Adăniloae op cit, pag 75.

21 apud : CHELCEA Septimiu, Cum să redactăm în domeniul ştiinţelor sociale Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice ‚David Ogilvy’ – SNSPA, fe. 2000 Bucureşti pag 7