marți, 8 ianuarie 2013

Despre plagiat și plagiatori



De curând un anumit cuvânt, coborât din mediul academic, și-a facut loc în vocabularul curent al jurnaliștilor și bloggerilor autohtoni. Este vorba de „plagiat” - un cuvânt „alogen”, care ar proveni în limba română de la franțuzescul „plagiat” sau germanul „plagiat”1, cuvânt care până mai ieri era folosit cu precădere în mediul universitar și academic.
Acuzația de „plagiat” a ajuns să devină banală dupa ce Victor Ponta a fost acuzat că ar fi comis această „crimă academică” în redactarea lucrării sale de doctorat.
Din acel moment acuzațiile de plagiat au curs din toate părțile ajungând să inunde vocabularul nostru cotidian.
Din acest motiv mă văd nevoit a explica în acest prim articol ce înseamnă și ce nu înseamnă „a plagia” și de ce ar trebui să fugim ca „dracul de tămâie” să nu comitem această împietate.
Diferența de la „a plagia” și a „nu plagia” este foarte simpla. Plagiatorul își însușește munca altuia, atribuindu-și-o direct sau indirect, asta în timp ce restul lumii „dă Caesar-ului ce e al Caesar-ului” și creditează autorul de la care a preluat o anumită idee, informație sau paragraf; creditarea autorului se face conform standardelor academice, prin indicații de tip „Op cit”, „Loc Cit”, „Apud”, „Cf.”.
Sunt doua motive principale pentru care întodeauna trebuie să cităm sursele folosite:
  1. Pentru a nu fi acuzați de „furt” (plagiat).
  2. Pentru a nu prelua povara răspunderii unei greșeli făcute de altcineva.
În cazul primului motiv, ce trebuie înțeles este că o anumită informație poate fi chiar rezultatul câtorva ani de cercetări a unei intregi echipe. Totodată, anumite informații care, deși la prima vedere, pot părea banale, putem avea surpriza să aflăm că ele provin de la una dintre arhivele închise (precum Arhiva Vaticanului), greu accesibile (precum arhiva fostei U.R.S.S.) sau dintr-o arhivă personala a unei familii nobiliare (precum „Arhiva Casei Regale Române”). Mai mult, pot fi chiar cazuri când un singur cercetator a avut onoarea să acceseze dosarul cu pricina.
Prin urmare, persoana care preia munca altuia și „o vinde” ca fiind a sa, se face vinovată de „furt” sau, în limbaj academic, de plagiat.
Motivul al doilea ar trebui să fie mult mai îngrijorător pentru orice cercetător, specialist sau nu, deoarece acest motiv are legatură directă cu prestanța cercetătorului respectiv și grija sa de a perpetua sau nu greșelile făcute de alții.
Prin copierea sau reproducerea unei concluzii greșite sau a unei informații eronate, fără citarea sursei, plagiatorul nostru preia întreaga răspundere pentru greșeala respectivă, exact ca în cazul în care ar fi fost greșeala sa. Să luăm ca exemplu un citat atribuit de un autor lui Shakespeare, care aparținea de fapt lui Sir Walter Raleigh, iar plagiatorul nostru, din dorința de a se zugrăvi pe sine ca un om „cult”, nu citează sursa unde a găsit citatul și nici nu verifică opera originala. În acest caz „plagiatorul nostru” se va face pur și simplu de râs.
Cea mai importanta problemă a plagiatorului va rămâne întodeauna copierea greșelilor, iar odată cu aceasta - riscul de a se face de râs de două ori, adică și pentru furt, și pentru prostie.

Ce înseamnă și ce nu înseamnă „a plagia”

Cum este de obicei cazul în studiile de specialitate, înainte de a explica un concept, va trebui să definim termenii folosiți.
Cuvântul în sine, deși împrumutat, conform Academiei Române, - în limba noastră din limba franceză sau germană2, își are originea în latinescul „Plagiarius”3, iar pentru a elimina orice îndoieli am să redau și sensul original al acestui cuvânt, așa cum este el explicat într-unul dintre cele mai bune dicționare „Latin-Român” (este vorba de dicționarul lui Ioan Nădejde, ediția 1924):
plagiarius, ii. m. Cel ce momește și ascunde robii altuia. Fig. Mart. Plagiator (cel ce fură scrierile, ideile, altuia)4.

Dicționarul Academiei Române M.D.A. definește astfel „plagiere”:
Plagia – a copia sau a-și însuși întocmai în întregime sau în parte; ideile, operele literare, sau științifice ale alcuiva, prezentându-le drept creații personale”.5
Prin urmare, a plagia/a nu plagia nu ține de mărimea fragmentului copiat/reprodus. Un autor poate reproduce doar o idee dintr-un celebru studiu, dar neindicând sursa se face vinovat de plagiat, în timp ce alt autor care face, spre exemplu, un studiu literar și copiază 2-3 pagini din Eliade, Noica, Cioran, chiar mai mult, dar indicând corect sursa, nu se face vinovat de aceasta. Indicarea sursei este o modalitate atât pentru a atrage atenția cititorului că fragmentul respectiv nu îți aparține, cât și pentru a-i indica unde găsește restul sursei citate.

Ca o concluzie la cele formulate anterior, „a plagia” nu înseamnă doar a însuşi o operă întreagă, ci şi a prelua fragmente sau a îți însuși idei, concluzii, fără a preciza sursa. Evident, în aceste condiții pot apărea întrebări de genul dacă trebuie precizate sursele pentru orice tip de afirmații făcute sau de unde putem şti dacă vreun alt autor s-a mai gândit vreodată la ceea ce încercăm şi noi să formulăm.
Lucrurile stau cam aşa: evident că, pentru afirmaţia conform căreia „omul este o fiinţă bipedă”, putem sta liniştiţi si să neglijăm să facem vreo trimitere către un anume tratat de anatomie; la fel și dacă vorbim despre cele 4 anotimpuri ale anului într-o climă temperată (putem și aici neglija să cităm vreun studiu de geografie). Problema poate să apară, de exemplu, atunci când tratăm un subiect precum „Cultura şi civilizaţia Bizantină” şi expunem o idee, cum ar fi - continuarea civilizaţiei bizantine după căderea Constantinopolului (1453)6, a Mistriei (1460)7 şi în final a Imperiului de Trapezunt (1461)8, prin cultură, prin drept (Corpus Juris Civilis9), şi prin biserica ortodoxă, în special în Principatele Române. Care este problema?
Problema este simplă: această idee a continuității Imperiului Bizantin prin cultură, civilizaţie şi religie aparţine istoricului Nicolae Iorga, care şi-a expus această idee în lucrarea „Byzance apres Byzance”; idee pe care savantul român a precizat-o încă din 1931 (într-o conferinţă la Barcelona)10, - deci, a vorbi despre acest lucru fără a menţiona măcar opera lui Iorga înseamnă cu siguranţă - „A-şi însuşi[…]ideile […]cuiva prezentându-le drept creaţii personale”, iar scuza că „nu am auzit în viaţa mea de Nicolae Iorga şi de opera sa „Byzance apres Byzance” venită din partea cuiva care s-a angajat în studiul Bizanţului nici nu este măcar demnă de luat în seamă.
Orice autor care s-a angajat în scrierea unei lucrări de specialitate va dovedi în primul rând prin bibliografie, cât de bine cunoaște subiectul.
Eu, de exemplu, sunt una dintre acele persoane care în momentul în care dorește să cumpere o carte, primul lucru pe care îl verifică este bibliografia și cât de multe citate a folosit autorul respectiv.
Evident, există și cazuri când un autor, nedorind să dea sursele evită folosirea citatelor propriu-zise, preferând parafraze11. Cu toate acestea, atunci când utilizăm idei și concluzii inedite trebuie să indicăm sursa, indiferent dacă preluăm un citat cu ghilimele sau doar o idee.
Mai sunt si cazuri, când un debutant se grăbește a trage într-o anumită lucrare, concluzii la care nu se putea ajunge decât după o cercetare asiduă. „Se poate spune și că Dante era un poet prost; dar asta poți s-o spui dupa cel puțin trei sute de pagini de analiză asiduă a textelor sale”12. În acest caz, debutantul riscă să se facă pur și simplu de rușine, mai ales în cazul în care cineva îi va adresa întrebarea „Cum ați ajuns la această concluzie?” Putem doar să ne imaginăm penibilitatea momentului în care acesta va răspunde „Am preluat această idee de la [...] cutare autor.

Standardul Academic (!)

Odată cu valul de acuzații de plagiat, au apărut și „scuze”, iar cea mai „la modă” scuză, folosită pentru prima oară de Victor Ponta, esta legată de „Standardul Academic” care... se sugerează că ar fi suferit revizuiri radicale în ultimii ani.
Victor Ponta a facut pentru „Gândul Live” următoarea declarație, cu referire la presupusul său plagiat:
„În mod sigur, dacă analizezi în 2012 ceva ce s-a întâmplat în 1999, sigur că standardele nu sunt aceleaşi. Dacă ceri unei maşini din 1999 să treacă testele de siguranţă din 2012, sigur nu ar reuşi”.13
Apar următoarele întrebări: Care este standardul academic? Și când s-a schimbat acesta?
În momentul în care eu am urmat Facultatea de Istorie, standardul era clar pentru toată lumea, - toate informațiile se creditează prin indicarea sursei.
Standardul pare să fi rămas neschimbat de la articolul lui Adăniloaie Nichita „Tehnica elaborării unei lucrări științifice” din revista Studii și articole de istorie, XXI 1976, p69-7914. Aici ar trebui evident, să amintesc și de celebra carte a lui Umberto Eco „Come si fa una tesi di laurea” publicata la Milan în 1977, tradusa și la noi de Editura Pontica, anul 2000 și de editura Polirom, anul 2006. În anul 2000, apare și cartea lui Septimiu Chelcea „Cum să redactăm în domeniul științelor sociale” (prima carte de profil, scrisă de un român), iar în 2005, - cartea lui Petre Anghel, „Tehnici de redactare” editura Elit.
Metoda citării surselor era folosită chiar și pe vremea lui Nicolae Iorga, acesta având chiar o obsesie în a cita cărți și studii publicate tot de el.

Plagiatul pe Internet

Nicăieri plagiatul nu este mai acasă ca pe Internet. Aici, aproape nimeni nu vede necesitatea creditării surselor. În repetate rânduri, pe Internet au apărut știri false, precum moartea unui actor celebru sau a unui politician, care s-au răspândit cu viteză făra ca nimeni să citeze sursa originală.
Pe Internet se preiau informații, poze, postări întregi și sunt reproduse fără citarea sursei originale.
Aici voi aminti din nou cele 2 motive principale pentru care oferim citații:
  1. Pentru a credita autorul de la care s-a preluat informatia respectiva..
  2. Pentru a nu te face vinovat de greșeala acestuia.
Autorul original este singurul care trebuie să primească laurii sau ostracizarea publicului.
Aceasta regulă se aplică de la o dată de naștere a unui actor mai puțin cunoscut (care poate fi indicată greșit), până la poza unui curcubeu pe care autorul „pretinde” că a ar fi făcut-o în Munții Scoției (dar în realitate a fost făcută în Carpați).
În încheiere, tot ce îmi mai rămâne de făcut este să prezint metoda corectă folosită în citarea diverselor surse:


Op Cit (opera citată)
atunci când folosim o singură lucrare a unui singur autor, este recomandat să o citam cu titlul ei iniţial, iar în continuare, la următoarele citări să dăm numele autorului, iar în locul operei sale (deja citate) vom scrie „Op. Cit.”15.

Loc Cit (locul citat)
urmând acelaşi procedeu în cazul unei culegeri de documente sau a unui document, lucrare importantă, vom scrie „Loc. Cit”16
Ibidem (tot de acolo)
dacă trimiterile de pe o pagină se repetă (având aceeaşi sursă), se foloseşte Ibidem17, adica din aceeaşi lucrare a aceluiaşi autor sau din aceeaşi culegere, revistă al altui autor a cărui nume va fi menționat cu „Ibidem”.

Idem (acelaşi)
atunci când folosim succesiv două sau mai multe lucrări ale aceluiaşi autor, se va scrie „Idem” în locul autorului, după care se va scrie în mod normal opera, editura,    anul, pagina. 
Cf. (conform sau compară)
atunci când se compară un pasaj dintr-un izvor cu altul sau pentru indicarea unor lucrări cu idei asemănătoare, se trece la începutul trimiteri „Cf’”.18 Compararea unor pasaje din izvoare diferite se face intre opinii asemănătoare sau diferite19, astfel cititorul este anunţat ca de aceeaşi opinie a mai fost (sau nu) şi autorul cutare. În aceeaşi situaţie se mai foloseşte şi „vezi”.
Apud (după)
în momentul în care este întrebuinţat un citat care nu a fost preluat dintr-un izvor direct, ci după un alt autor (citare indirectă), se foloseşte „Apud”, „Apud(la)”, nu numai spre a nu lua răspunderea lui [a autorului care a întrebuinţat citatul], ci şi pentru că aşa cere „probitatea ştiinţifică”20. In epilogul acestui articol eu folosesc un citat de Santiago Ramon y Cajal, pe care insa nu l-am preluat din cartea originală, ci din cartea domnului CHELCEA Septimiu, Cum să redactăm în domeniul ştiinţelor sociale pag 7.

Epilog
Santiago Ramon y Cajal (1852-1934)
  „[…] dreptul de a greşi se tolerează numai celor consacraţi!21

===================================================================

1 Academia Romana, Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan -Al Rosetti”; Mic Dictionar Academic M.D.A. Mi-Z, Editura Universul Enciclopedic Gold, Bucuresti 2010.
2 Idem
3 Petre Anghel, Tehnici de Redactare, editura Eita 2005, peg 29
4 Ioan Nadejde Dictionar Latin Roman Complect, pt Licee, Seminarii si Universitati, editia a III-a Iasi, Editura Viata Romaneasca SA” 1924 pag. 505
5 Academia Romana, Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan -Al Rosetti”; Mic Dictionar Academic M.D.A. Mi-Z, Editura Universul Enciclopedic Gold, Bucuresti 2010.
6 Stelian Brezeanu O Istorie a Imperiului Bizantin Editura Albatros, Bucureşti 1981 p 204
7 Ibidem p 205
8 Ibidem
9 apud Ibidem p 30
10 Iorga Nicolae Bizanţ după Bizanţ tr Iorga-Pippidi Liliana Editura 100+1 Gramar Bucureşti 2002
11 Umberto Eco: „Cum se face o teza de licenta” Editura Polirom 2006 Traducere de George Popescu ( Umbero Eco, Come si fa una tesi di laurea RCS Libri. Bompiani 1977) pag 232
12 Op cit: Umberto Eco:  pag 28
13 "GÂNDUL LIVE. Ponta despre acuzaţia de plagiat: „Nu poţi cere unei maşini din 1999 să treacă testele de siguranţă din 2012. Suspendarea nu are legătură cu plagiatul” Articol publicat de Cristian ANDREI : 16.07.2012 ora 12:41 http://www.gandul.info
14 N. Adăniloae, Tehnica elaborării unei lucrări ştiinţifice de istorie, în „Studii şi Articole de Istorie”, XXI Bucureşti, 1973,
15 op cit. N. Adăniloae, p 75.
16 Ibidem
17 Ibidem
18 Ibidem
19 Lector, Berciu – Drăghicescu op cit p 34.
20 N. Adăniloae op cit, pag 75.
21 apud : CHELCEA Septimiu, Cum să redactăm în domeniul ştiinţelor sociale Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice ‚David Ogilvy’ – SNSPA, fe. 2000 Bucureşti pag 7

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu