In continuare puteti citi lucrarea mea prezentata la editia A- XII a Simpozionului Internaţional Experimentul Piteşti -Reeducarea prin tortură Piteşti, 28 ÷ 30 septembrie 2012.
Experimentul
Pitești
și The
Stanford Prison Experiment
Dogaru
Victor-Dorian
După
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, societatea
occidentala nu se trezise încă din șocul produs de apariția și
acceptarea nazismului de către o așa mare masă de oameni, iar la
scurt timp, cam pe la începutul anilor '60, avea să înceapă să
înțeleagă ce se petrecea și în spatele Cortinei de Fier.
Perioada Războiului
Rece a fost în acest Occident în curs de deșteptare, dominată
social de mult fanatism în care americanii de rând își construiau
buncăre anti-atomice în curți, iar copiii lor învățau la școală
cum să utilizeze o mască de gaze.
Pe plan sociologic
și psihologic avem o preocupare crescândă, ce dorea să înțeleagă
cum a fost
posibilă
apariția Nazismului și Comunismului. Cum a fost posibil ca un mare
număr de oameni să
participe
la atrocități inimaginabile fără ca aproape nimeni să
reacționeze în vreun fel, nici victima,
dar
nici călăul?
Întrebarea
era ce se întâmplă când oamenii normali
ajung într-un loc total "negativ"
și cum reacționează indivizii atunci când se află sub
autoritatea directă a altei persoane care le ordonă să comită o
atrocitate.
Două experimente au
dobândit faima mondială prin încercarea lor de a deschide o
portiță în a
înțelege
cum o anumită situație extremă poate să schimbe în rău
personalitatea umană, aceste
două
experimente fiind:
- The Milgram Experiment (1963)
- The Stanford Prison Experiment (1971)
În Experimentul
Milgram,
participanților li se spunea că fac parte dintr-un experiment în
care este testată memorarea atunci când aceasta este legată de
durere. Scenariul era că unei persoane care nu a reținut correct ce
i s-a cerut, să i se administreze un electroșoc. Experimentul se
întâmpla într-un laborator, iar subiecții erau asigurați că
șocurile electrice sunt inofensive.
Experimentul implică
două persoane numite “profesor” și “elev”, ele fiind
separate de un panou; “elevul” care primea electroșocurile făcea
parte din experiment și era instruit să simuleze totul.
“Profesorul” era ales dintre persoanele care se oferiseră să
participe la un experiment plătit.
“Profesorul”
trebuia să administreze un electroșoc de fiecare dată când
“elevul” nu reținea corect o serie de cuvinte, iar aceste
electroșocuri trebuiau mărite în intensitate cu fiecare răspuns
greșit. Persoana desemnata ca “elev” (care făcea parte din
simulare) se plânsese înainte de începerea experimentului că
suferă cu inima. La un moment dat, în cursul experimentului,
persoana desemnata ca “elev” (care se presupune că primea
electroșocurile atunci când memora greșit un șir de cuvinte) a
început să protesteze energic. La aceste proteste, care mergeau
până la țipete și simularea morții, s-a urmărit reacția celui
care administra electroșocurile. Persoana care administra
electroșocurile era asigurată că coordonatorul acestei testări
este cel ce își va asuma responsabilitatea pentru tot. Prin urmare,
tot ce trebuie să facă persoana desemnată ca “profesor” este
să continue să administreze electroșocuri și să măreasca
voltajul la fiecare răspuns greșit, iar dacă persoana desemnată
ca “elev” refuza să mai răspunda (adică chiar dacă aceasta
simulase că a murit) administrarea electroșocurilor trebuia
continuată cu fiecare “refuz de a răspunde”.
Două treimi dintre
persoanele desemnate ca “profesor” au mers până la a administra
șocuri care puteau cauza moartea. Și asta fără a pune la îndoială
autoritatea unui bărbat îmbrăcat într-un halat alb, care le cerea
să facă asta. Expermentul a șocat America dovedind că ceea ce se
întâmplase în Germania Nazistă sau în Uniunea Sovietică putea
oricând să se repete și în Statele Unite. Una dintre concluziile
experimentului a fost că Guvernul american ar putea găsi oricând
torționari care să își chinuie conaționalii pentru simplul fapt
că au primit ordin să facă asta de la o persoană cu autoritate.
The Stanford
Prison Experiment
a următ, dorind să afle cum vor reacționa oamenii la un mediu
crud, în care nu există reguli clare, și totodată să afle dacă
o situație extremă în care este plasat un individ poate
copleseasca capacitatea acestuia de a i se opune.
Prin urmare, în
urma unui anunț dat în ziar, 24 de studenți au fost pre-selectați,
iar 18 au intrat efectiv în experiment: jumătate dintre ei au fost
desemnați ca “gardieni”, jumătate ca “deținuți”.
Experimentul a avut loc în subsolul Universității Stanford, unde o
închisoare falsă a fost creată. Iar pentru a amplifica impactul
psihologic, jumătatea voluntarilor care fuseseră desemnați ca
“gardieni” li s-a dat anumite obiecte care să simbolizeze
autoritatea și care să îi facă să se simtă puternici (uniforme,
bastoane, ochelari de soare) în timp ce studenților “deținuți”
li s-au dat niște cămăși de noapte, fără lenjerie intimă, cu
un anumit număr care avea să îl desemneze pe cel care o purta
(nimeni neavând voie sa îi cheme altfel pe voluntarii “deținuți”
decât după acel număr). “Deținuților” li s-a pus și un lanț
la un picior pentru a le reaminti permanent de statutul lor de
deținuți și de pierderea libertății. Toate acestea aveau să
simbolizeze lipsa lor de autoritate și să le creeze o stare de
disconfort și fustrare.
Încă din prima zi
un gardian s-a decis să își exercite autoritatea la maximum și,
după cum a precizat ulterior, “să
fie cel mai rău gardian cu putință”.
Gardianul respectiv a mai precizat că atât timp cât “șeful
închisorii”
(adică profesorul coordonator Philip Zimbardo) nu face nimic să îl
oprească asta înseamnă că el putea să meargă mai departe cu
abuzurile. Din prima seara studenții “deținuți” s-au revoltat
baricadându-se în celulă unde și-au scos și numerele care îi
desemnau. Studenții “gardieni” au văzut în asta o provocare
directă a autorității lor și, prin urmare, au trecut la acțiune:
au folosit stingătoare de foc pentru a goni studenții “deținuți”
din fața ușii și au dărâmat ușile. După care i-au târât pe
studenții “rebeli” afară unde i-au dezbrăcat. Astfel a fost
oprită prima și ultima “revoltă”.
Din acel moment
începe partea remarcabilă și în același timp macabră a
experimentului, când atât “gardienii”, cât și “deținuții”
s-au schimbat în mod radical. În fiecare zi situația se
înrăutățea: studenții “deținuți” nu erau lăsați să
doarmă, ci erau băgați în carceră și umiliți unul în fața
celuilalt. Erau obligați să își facă nevoile într-o găleată,
iar o parte dintre umilințe aveau chiar natură sexuala. Deși nu a
existat nicio adversitate reală între studenți, mediul,
uniformele, situația, au fost capabile să îi schimbe pe “Gardieni”
în rău. “Deținuții”, pe de altă parte, au început să aibă
căderi nervoase și stări de panică .
După câteva zile,
“deținuții” au fost vizitați de un preot catolic care lucrase
într-o închisoare reala. Uimitor a fost faptul că, atunci când
s-au prezentat preotului, jumătate dintre studenții “deținuți”
au folosit numărul atribuit lor de gardieni, în loc de numele lor
real. Șocant este și faptul că preotul,
care știa foarte bine că totul este doar un experiment ce avea să
se
încheie
în câteva zile, a uitat cu totul că închisoarea este una fictivă
si
a ajuns să
le dea sfaturi “juridice” “deținuților”: cum să contacteze
un avocat din oficiu pentru a obține o eliberare condiționată.
În a 5-a zi a
experimentului, prietena lui Philip Zimbardo (coordonatorul
experimentului) a venit în vizită și a rămas șocată de modul în
care erau tratați studenții “deținuți”. Profesorul Zimbardo,
fiind apostrofat de aceasta, a realizat că și el fusese afectat de
experiment și ajunsese să își ia rolul de “sef
al închisorii”
mult prea în serios. Prin urmare, a decis oprirea imediata
experimentului.
Referitor la
“gardieni”, s-a observat că s-au format trei tipuri de gardieni:
- gardienii care aveau milă față de “detinuti”, dar care îi ajutau foarte puțin
- gardienii duri care respectau regulile, oricare ar fi fost acestea
- gardienii sadici care îi umileau pe “detinuti”.
La “deținuți”
s-a observat apariția fie a unor sentimente de solidaritate (cazul
unui “deținut” care a refuzat să devină informator), fie a
unei lipse de empatie (cazul unui “deținut” care fusese băgat
peste noapte în carceră și s-a propus scoaterea sa din carceră
în schimbul ca fiecare “deținut” să renunțe pentru o noapte
la pătura sa, ceea ce nimeni nu a făcut).
Spre deosebire de
Experimentul
Pitești
ale cărui concluzii nu le cunoaștem, concluziile Experimentului
Stanford
sunt foarte bine cunoscute în lumea academică. Forţa
unui context special a
ajuns în experimentul lui Philip Zimbardo să copleșească total
individul care a sfârșit prin a fi depersonalizat și a-și accepta
rolul desemnat. Iar la unii “gardieni” a trezit chiar tendințe
sadice de care nu ar fi fost capabili în afara “închisorii”.
Acest experiment a
redevenit popular după evenimentele de la Abu Ghraib Prison din
Baghdad și Guantanamo Bay Detention Camp din U.S., unde deținuții
au fost supuși la torturi fizice și psihice de către gardieni.
Referitor la
Stanford
Prison Experiment,
trebuie înțeles că vorbim de un experiment în care “deținuții”
erau perfect conștienți că este vorba doar de un experiment cu o
durată limitată, la care ei se oferiseră, de bunăvoie, voluntari.
Trebuie de asemenea precizat că “gardienii” nu aveau voie să
vătămeze în niciun fel pe participanții la experiment. Și totuși
este unanim acceptat că The
Stanford
Prison Experiment
a scăpat de sub control - mai mulți studenți “deținuți”
trăind crize reale, iar “gardienii”, o serie de plăceri sadice
în a îi umili pe studenții “deținuți”. Toate acestea sunt în
măsura de a ne dezvălui o latură întunecată a naturii umane.
Ce s-ar fi întâmplat
dacă Experimentul
de la Stanford
în loc să dureze o săptămână ar fi durat câteva luni, ce s-ar
fi întâmplat dacă studenții
“gardieni”
ar fi avut voie să folosească violența fizică împotriva
studenților “deținuți” sau, chiar mai rău, dacă “gardienii”
ar fi avut instrucțuni clare să îi tortureze pe studenții
“deținuți”.
Ar fi fost posibilă
în această situație menționată anterior repetarea unor fapte de
genul celor comise la Pitești?
Este oare cu putință cazul Pitești să fi fost un experiment al
Uniunii Sovietice de tipul The
Stanford Prison Experiment
petrecut cu cca 30 ani înainte ca americanii să se fi gândit la o
asemnea testare a limitelor umane? Ar fi oare cu putință ca
“Piteștiul”
să fie o astfel de testare a naturii întunecate a ființei umane?
Nici astăzi deținuții și cercetătorii nu par a cădea de acord
asupra a ce a fost “Piteștiul” de fapt. Să fi fost cu adevărat
doar despre reeducare? Să fi fost despre crearea unui om nou? Să fi
fost despre aflarea unor informații?
Unul dintre
deținuții de la Pitești mi-a spus că nu crede că tot
experimentul a fost doar pentru a îi face să mărturisească
diverse nimicuri pe care oricum Securitatea le cam știa, altul mi-a
povestit că nu s-a urmărit o îndoctrinare propriu-zisă în sensul
de a îi transforma în comuniști veritabili.
Prin urmare, eu vin
și pun în discuție o altă posibilitate: că totul a fost un
experiment de tipul “închisorii Stanford”, în care atât
deținuții, cât și gardienii să fi fost subiecți ai unui studiu.
Un experiment în care să se fi testat niște limite ale
rezistenței, niște modele de comportament pe care gardienii sau
deținuții le-au adoptat în niște situații limită.
Din momentul în
care v-am prezentat cele două studii, respectiv The
Milgram Experiment
(1963) și The
Stanford Prison Experiment
(1971), care amândouă sunt considerate a fi cruciale în psihologie
și sociologie, nu este greu să ne imaginăm cât de valoros ar
putea
fi,
pentru
uni,
un studiu precum “Pitești” în care să nu existe limite impuse
de o etică universitară.
În The
Stanford Prison Experiment,
refuzul unui “prizioner” de a mânca un sos și încercările
studenților “gardieni” de a-i umili și degrada pentru a își
schimba decizia, sau faptul că “gardienii” îi trezeau pe
studenții “deținuți” în miezul nopții sau nu îi lăsau să
meargă la toaletă,
au fost disecate în zeci de studii, documentare și conferințe.
Putem doar să ne imaginăm ce valoare ar fi putut avea documentația
completă asupra cazului Pitești, cu statisticile reale ale celor
care au cedat din prima, din a doua sau a celor puțini care nu au
cedat, cu analiza fiecărei zi și a fiecărui eveniment în parte.
Ar fi oare atât de imposibilă această ipoteză?
Zilele acestea am
lucrat pentru un institut de sondare, unde eu, ca operator de
sondaje, sunt plătit pe interviu, pentru a sta 15 minute de vorbă
cu persoane de o anumită vârstă. Datele colectate de mine și de
alți operatori de teren vor fi centralizate și prelucrate de
institutul respectiv de sondaj, institut care la rândul lui
realizează un profit din activitatea sa. Prin urmare, dacă un
simplu studiu făcut pe câteva zeci de persoane care acceptă să
răspundă la câteva întrebări își are valorea sa, să încercăm
să ne imaginăm un studiu făcut pe cca 1000 de persoane pe o durată
lungă de timp, un studiu în care nu au existat limite. Și, mai
ales, un asemenea studiu ajuns în mâinile autorităților de la
Kremlin. Cu siguranță rezultatele de la Pitești ar fi putut apoi
fi aplicate în numeroasele lagăre aflate pe tot întinsul Uniunii
Sovietice, iar despre multe dintre aceste lagăre, ca și despre
victimele de acolo, probabil nu vom afla niciodată nimic.
Profesorul Philip
Zimbardo care a inițiat The
Stanford Prison Experiment
vorbește de un anume
“Lucifer
Effect” în
care oameni buni pot fi corupți de o situație exceptionala. Și
totuși de un singur lucru nu au ținut cont studiile americane și
anume de impactul credinței.
Mulți dintre cei
care au trecut prin închisorile comuniste mărturisesc că doar
credința i-a ajutat să meargă mai departe și, în final, doar
credința i-a ajutat să depășească cele petrecute în timpul
detenției și să redevină oameni. Studiul american nu face nicio
trimitere la acest aspect.
Experimentul de
la Stanford
fusese efectuat pe un grup de studenți americani în perioada rebelă
a anilor '70, dominată de proteste împotriva războiului din
Vietnam, dar lipsita de o spiritualitate autentica. La Pitești,
gardienii aveau să încerce să distrugă exact acea formă de
rezistență spirituală care in cazul Experimentului
de la Stanford
a lipsit cu desavarsire
Cele două
experimente americane, The
Milgram Experiment
(1963) și The
Stanford Prison Experiment (1971),
au reintrat în atenția specialiștilor după evenimentele de la Abu
Ghraib Prison
din
Irak unde soldații americani au torturat deținuții arabi într-un
mod similar cu cel simulat din
The Stanford Experiment
și au dat dovadă de obediență în fața autorității similare cu
The
Milgram Experiment.
Și, deși nimeni nu a observat până acum, într-un mod similar
chiar cu Pitești.
Se
observă tendința de a umili verbal o persoană, de a dezbrăca
individul, de a îl supune la diverse
practici
cu conotație sexuală sau diverse practici ce au legătură cu
fecalele sau urina.
Ipoteza mea
“ne-ortodoxă”, referitoare la cazul Pitești nu este chiar
imposibilă; vorbim aici de o idee
foarte
speculată și care revine sub diverse forme precum, romanul lui
William Golding, Lord
of the Flies,
Stăpânul
muștelor,
din 1954, unde era imaginată o situație când un grup de băieți
tineri englezi se prăbușesc
cu
avionul pe o insulă pustie și încearcă să se autoguverneze,
ajungând în final să devină aproape
sălbatici.
În Experimentul
Milgram
din 1963, s-a demonstrat că cetățenii americani de rând sunt
capabili
să își omoare prin electrocutare conaționali pentru simplul fapt
că li s-a spus să facă asta. În Experimentul
de la Stanford
din 1971, studenți obișnuiți au fost transformați fie în
gardieni
sadici,
fie în deținuți obedienți în mai puțin de o săptămână, iar
la închisoarea Abu Ghraib din Irak,
cetățeni
americani care își executau stagiul militar au ajuns să îi supună
pe deținuții arabi la niște
chinuri
de care nici ei nu își închipuiau că sunt capabili.
Referitor la ideea
dezumanizari a individului prins într-o situație speciala, au
existat
cele doua experimente
ante menționate care au venit să confirme această ipoteză (
Experimentul
Milgram
din 1963,
Experimentul
de la Stanford
1971 ). Prin urmare conform acestora individul odata dezumanizat
devine un fel de animal
ascultător
care își acceptă rolul desemnat de persoana ce deține
autoritatea.
O concluzie crucială
pare a fi că individul odată scos din mediul “dezumanizator”
revine treptat la
normal,
dar totuși în toate cazuriile s-a demonstrat că odată dezumanizat
și atât timp căt presiunea
exercitată
asupra sa persistă, individul, în mare majortate a cazurilor, poate
fi constrâns să facă
aproape
orice.
Și totuși în
încheiere nu pot să nu mă întreb cum a fost posibil martirajul
primilor creștini care mergeau bucuroși la moarte, al martirilor
Brâncoveni despre care știm că au fost supuși și la numeroase
torturi și, in final, a celor care refuzând a deveni cobai au fost
uciși în închisorile comuniste.
Răspunsul pare a fi
legat de credința și spiritualitate cu cât aceasta a scăzut, pare
să fi scăzut și
rezistența
în fața acestor situații speciale, precum în societățile
occidentale, unde a aparut omul ateu, aici rezistența la asemenea situații extreme pare a fi foarte de scazuta.
=================
Bibliografie online.
http://www.prisonexp.org/http://psychology.about.com/od/classicpsychologystudies/a/stanford-prison-experiment.htm
http://psychology.about.com/od/historyofpsychology/a/milgram.htm
http://www.experimentulpitesti.org/public/apelul-nostru/
VIDEO
Stanford Prison Experiment Part 1
http://www.youtube.com/watch?v=xCtNSEdp-E0
Stanford Prison Experiment Part 2
http://www.youtube.com/watch?v=deoPaFrGtxs
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 1
http://www.youtube.com/watch?v=BYre8SlOO_k
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 2
http://www.youtube.com/watch?v=yiAy50f-gWc
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 3
http://www.youtube.com/watch?v=ijrYU65ap_Y
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 4
http://www.youtube.com/watch?v=K1XolLNHaEY
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 5
http://www.youtube.com/watch?v=tE97KXKyxGU
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 6
http://www.youtube.com/watch?v=UONGL_c3KQY
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 8
http://www.youtube.com/watch?v=2BsMqf1CYH4
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 9
http://www.youtube.com/watch?v=rYxneEc79RA
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 10
http://www.youtube.com/watch?v=VHhvIC-Mz4I
Philip Zimbardo- The Lucifer Effect- Part 11
http://www.youtube.com/watch?v=zw2ZpARwD5Q
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu